De iarnă căutare-a albului

Nichita Stanescu – Să ningă peste noi


Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi…

Ochelari de cal

Sunt momente uneori cand viata parca iti da niste ochelari imensi de cal cu dioptrii gigant, cu care dintr-o data trebuie sa te obisnuiesti, asa cum stai cu ei legati de cap si fara nici-un punct spre care ochiul sa-ti fuga-n alinare. Asa ca vrei nu vrei, ii ai pe nas si-odata cu ei, din prima clipa, un junghi direct central pe creier. Prin inima. O durere de cap cumplita, iti pierzi orice echilibru si orice control, privirea-ti e incetosata si simturile-ti par a pierde ritmul si gustul realitatii. Legat, confuz, injunghiat si pe-ntuneric. Dar cummm??? Cum s-a intamplat, ca parca nici nu ti-ai dat seama, cu doar o clipa inainte stateai acolo calm, privind spre orizont, cu irisul micut si-mbalsamat....
Dar nu dispera. Nu dispera, ca totul vine din noi, iar de acolo de unde vine, iese sincer, pentru noi. Tu fii puternic. Ridica-te si poarta-ti dioptriile, caci au venit pe nasul tau c-un scop, iar tu ai suflet mare si fantana ta a vietii se revarsa-n abundenta din ea in tine. Vei vedea. Ne-obisnuim chiar si cu ochelarii de cal, si-i vom purta apoi chiar cu inima supusa caci acum vedem din nou orizontul, a ramas acelasi, mereu altfel, dar al nostru...Si inima o sa ne fie chiar si mai neinfricata, caci ochii ei sunt cei ce ne-mprumuta vazul pe acest pamant. Si nicio dioptrie nu poate infrica o inima de leu cu ochii mari uitandu-se-nspre sine.
Curaj, calaretule. Si deschide ochii. Te-asteapta-un cer maret in binecuvantare...

Sunt momente in viata cand te scoli langa un falfait de aripi. Cu ochii mari curati, azi i-am simtit chiar si bataile inimii - iti multumesc.

Coji de scoica

Vine precis sfarsitul lumii. Am vazut-o in inserarea diminetii, in picaturile gigantice de ploaie venite sa sfasie dintr-o rasuflare atmosfera si invelisul capetelor noastre de portelan.
Ne prinde din urma. Ne prinde din urma pacatul ca o gheara rece a noptii iesita din strafundurile inimilor noastre. E noapte ca-n tenebrele inspaimantatoare din suflet, ca-n cele mai lungi cosmaruri din care nici nu poti evada caci patul te tine strans cu mii de funii iar corpul te tradeaza prin slabiciunea-i.
Ne tine apa ca-ntr-o temnita. Pititi cu totii si inghesuiti unul in altul, cu corpurile sleioase si zoioase si mirosind a putred, si cu dintii clantanind, de frig si de frica, innegriti de foame si de acru. Cine suntem intr-un final, cine-am ajuns din noi, cei bine imbracati de dinainte, cine? Manechine goale. Statui cu miezul gol, zidite din coji de scoica, cu chipul impecabil si cu perle-n loc de iris. S-a asezat cerul peste noi toti si n-a ramas decat un munte de scoici sparte din care mai luceste, pe alocuri, cate-o perla cu coaja crapata, ca semn al sacralitatii irosite-n orgoliu si ca dovada a vinovatiei. Am ajuns nimic. Nici coaja nici miez. Nimic.
Pacat ca n-am putut vedea cu ochii nostri sticlosi ca cerul se-nnegreste din ce in ce, poate ne-am fi putut spala pacatele sub ploaie, in loc sa ne inece ele sub greutatea lor atat de izbitoare pentru niste biete coji de scoica.

El

Ieri m-au vizitat nişte foşti prieteni..vechi prieteni. Mi-au bătut la uşa nebuniei, cu ochii roşii şi spasmodici, cu pielea vânătă şi cu hainele rupte şi prăfuite. Ele, ele, fantomele mele de demult..Desigur, venind să-şi revendice dreptul de ocupaţie ce li l-am renegat de mult timp deja. Probabil povestea Îmblânzitorului le-a sculat ochii de mult veştejiţi. Aşa că s-au hotarat să vină cotropind, cu gândul să mă posede şi să îmi fure minţile. Pentru o clipă aproape mi le pierdusem.
Dar atunci a apărut El. Ca lumina dimineţii, ca un prinţ cu chip de nevăzut ce-ţi apare în cele mai grele coşmare ale nopţii, cu o trenă lungă şi mirosind a mare şi a pâine caldă de ţară, şi care alungă toate tenebrele şi toate mâinile scheletice ce par să-ţi iasă din suflet, străpungându-l. Posedându-l. A apărut El şi atunci au dispărut toate, toate fantomele şi fantasmele şi tenebrele sufletului meu, ca nişte năluciri ce dispar într-o altă dimensiune. Am răsuflat atât de uşurată, a venit El...şi dupa atâtea nopţi de iad în care-l chemam ca şi cum ţi-ai chema sufletul să vină înapoi, dupa atâtea nopţi în care l-am chemat şi-mi apărea mereu doar pentru o clipă, fără să-i vad ochii ci doar lumina, cât să mă rupă din negura nopţii, după atâta sete de el, acum l-am văzut. I-am zărit chipul şi m-am reflectat în ochii lui de culoarea înnoptării şi-aşa am înţeles. Erau ochii lui negri cei care năşteau lumina cu care să-mi alunge demonii. E El, e chiar El...cât te-am aşteptat, iubitule...aici, în lumea mea de sticlă, păşind pe vârfuri printre oamenii cu pielea de carton, cu braţele de lemn, cu chipurile albe şi buzele minuscule pictate roşii.
Eşti Tu, iubitule. Bine ai venit...lasă-ţi calul alb la adăpat şi vino acasă, la mine-n suflet..

Sans ailes et sans racines

Mi-e dor. Mi-e-atat de dor ca-mi urla radacinile. Imi urla trunchiul dupa soare si-mi plang frunzele in fiecare dimineata, ca o chemare catre cer, acelasi nostru cer sub mereu aceeasi eterna alta ploaie. Pe unde sa o iei ? Mi-ar lua-o sufletul inapoi spre casa, pe jos, cu picioarele tocite si cu ochii-n cautare. Dar incotro ? Incotro, cand inima-mi e impartita intre doua zari. Cand planeta asta incepe sa ma stranga si sa imi traga de suflet inspre margini, ca si cum ar vrea sa mi-l extinda pana cand mi l-ar putea intoarce pe dos si s-ar putea inveli cu el. Mi-e inima plina si mi-e aerul pedeapsa.

Mi-e dor.

Pururi tanar

[...]

Ti se deschide cateodata sufletul si simti cum se preschimba intr-o gelatina spumoasa care-ti fuge dintre degete, dar pe care o vezi si parca o simti pe varful limbii. Ma-nteapa gustul asta, ca un praf acidulat de bomboane care te pisca.

Orizonturile-mi par marete, iar briza marii calda. De ce oare insa oamenii vad altfel cerul? Cand este doar unul si-aceleasi si e chiar cel de deasupra noastra. Fericirea e atat de simpla...iar noi atat de complicati.

As vrea sa-mi rup pielea asta si sa pot urla cu sufletul, poate asa albastrul meu ar fi si-albastrul lor. Dar poate ca asa trebuie sa fie. Un potpuriu al pieilor intinse. al sufletelor daltoniste.
Si cata nebunie...si cat curaj sa ai sa poti picta in toate aceste culori. Nefericit cel monocromatic, caci aceluia nu-i va fi deschisa poarta cerului. Nici nu ar sti sa o distinga.

Ma ridic si fac un pas inainte. Si va voi tine pe toti de mana chit ca unii imi vor da drumul, v-am impartit tot cerul meu.
Aici si-acum imi fac declaratia nemuririi tineretii. Caci vom ramane tineri doar cei ce vom avea curajul sa ramanem asa.

Eu sunt aici. Cu bratele deschise, si cu pensula dupa ureche.

Însingurare

Sunt unele clipe când îţi dai seama că ceva, ceva din viaţa ta s-a schimbat atât de drastic, şi tu nici nu ştiai până acum, iar ceilalţi nici nu au băgat de seamă...când îţi dai seama că eşti atât de singur, că nici măcar Luceafărul nu îţi mai poate cânta o poezie să te facă să te simţi mai puţin singur.

Am văzut un documentar pe History Channel - "Extraterestrul antic". Suntem, la urma urmei, nişte străini pe-această planetă. Suntem nişte extratereştri trecuţi prin mii de ani de viaţă terestră, urlându-şi sufletele de dorul de acasă. Ne bântuie înfrigurarea şi briza mării ne e străină şi ne e golitoare de suflet. Ne e atât de grea însingurarea că ne-am înstrăinat şi noi de noi, popor al aceluiaşi lăcaş.

Unde să mai găsesc, unde să mai găsim ceea ce pierdem? De negăsit.

Şi uite-mă iar, pe-acelaşi drum, doar eu cu mine. Poate că ăsta ne e blestemul...

...şi mi-e inima-ncolţită...

Spiriduşului..

Mi-ai apărut în vis într-o seară. Credeai că te-am uitat, nu-i aşa? Nu-i aşa...

Aveai ochii tăi de când erai copil. De când eram noi copii, sub soarele paşnic de asfinţit, sub nuc. Ochii tăi...
Te-am simţit atât de aproape... Atât de aproape, atât de în mine de aproape, cu adierea ta caldă curgându-mi prin sânge, încât am simţit că stai pitit acolo pe marginea timpanului meu, dintotdeauna. Că ţi-ai făcut culcuş în urechea mea, încet şi pe furiş, să nu mă sperii, şi abia acum în sfârşit mi te-ai şoptit. Aşa cum făceam când eram mici şi ne jucam de-a v-aţi ascuns.
Acum ştiu. Ştiu. În ziua aceea blestemată, te-ai transformat de fapt într-un spiriduş. Aşa-i? Aşa-i...

Of. Mi-a fost aşa dor de tine. Şi când mă gândesc că şi mie îmi fusese frică să te chem. De ce să-mi fie frică de tine, tu suflet curat, tu, parte din mine, de ce să ma tem de tine...De ce...De ce...De ce.

Acum ştiu că de fapt tu mă inveleşti în fiecare seară, când e frig şi eu sunt singură. Tu eşti...Tu, nemuritorule. Tu..

Super powered Ella

Mi-e şi mie câteodată frică. Chit că am aripioare vrednice de-o Tinkerbell şi-o inimă mare ca o tablă desenată cu-amintiri de cretă…

Tind să cred că Ella îşi cam pierde din puterile ei magice. Ce vremuri… înainte puteam zbura chiar şi cu cineva în spate.

Oare aşa e când te maturizezi ? Când începi să te simţi singur, nesigur sau poate nebun ? E doar una din « acele » momente care te vor întări mai încolo sau poate e pur şi simplu doar imaginaţia mea pur dramatică ?

Oricare ar fi răspunsul, îmi place să cred că li se mai întâmplă şi altora asta. E un lucru fantastic, pentru că habar nu am dacă e aşa. M-am uitat de-atâtea ori la oameni cu miros de Peter Pan, parcă încercând să le scrutez sufletul până în adâncuri, şi totuşi abia prea puţini s-au lăsat descoperiţi. Nu înţeleg, de ce ar vrea un Peter Pan să meargă pe stradă cu aripioarele lipite cu scotch pe sub haine ? Sunt eu nebună poate, dar până şi ochişorii ne fâlfâie-a dorinţă de zbor. Fâl fâl.

Oare cum miroase până la urmă praful magic din sufletele noastre ?

Înfăşurată în pixeli

Trăiesc din poze. E aproape o boală. Mă trezesc dimineaţa cu un gol în stomac, pe o alarmă răsfumată şi răschinuită de aceleaşi amintiri vechi şi de demult, şi mă port prin casă sau pe afară, ca o statuie a existenţei. Vie dar ireală. Îmi port obsesiile în fiecare fir de păr pe care încerc dimineaţa să îl îmblânzesc, dar pe care demult nu îl mai pieptăn. Pas cu pas, trecerea mea n-aduce decât asemuiri de imagini, totul în jur îmi aduce a ceva...şi toate aceste "ceva", venite de undeva din urmă-mi, tot râcâie. Iar undeva în mine e o bătălie eternă între pixelii unei Ela de fier şi atomii permanenţi a unei Ela. o Ela oarecare.

Imi substitui nevoile si dorintele intr-o lume ireală. Trăiesc într-un tablou. Sunt un personaj dintr-un tablou expresionist abstract, cu bucatile corpului lipite ca-ntr-un puzzle şi cu marginile nu prea bine suprapuse.

..Aşa că orice aş face, mă întorc aici. În faţa lor. Pozele...Măcar de eram cu-adevărat o pictoriţă remarcabilă, aş fi zis că-mi este justificată această slăbiciune. Vrăjeli. Trăiesc şi mă hrănesc din poze. E boala omului ce a ajuns să facă câte-o poză în fiecare colţişor şi cu fiecare suflet în care şi-a lăsat o bucăţică de inimă. Gaura neagră din locul acestor bucăţele cere însă carne, vrea acoperită, sleieşte de puterea făuririi de real.
Eu o umplu cu imagini. Şi în fiecare imagine mi-am transferat o bucăţică de emoţie, acum am un adevărat univers pseudoreal format din poze încărcate cu emoţie. Mi-am înlocuit amintirile din inimă cu toate aceste imagini, iar sentimentele de atunci le-am lipit cu superglue pe ele.

Inima mea arata ca un glob de Crăciun cu pictura cojită pe alocuri şi refăcută cu carioca. M-am transformat într-o expertă în cariocă. Acum acopăr orice.

Fericiţi cei fără de poze. Ei uită la un moment dat...

Sur le fil

Mi-a fost dor de mine in ultima vreme. Si poate de fapt, inca imi e...E ciudat cand simti ca lucrurile incep sa se petreaca in afara ta, ca oarecum te preumbli prin oras, prin casa, in afara pielii tale. Ca te vezi cu oameni, pe care ii stii sau poate nu, si ca dai mana cu ei, o mana goala intinsa din inertie, ca te trezesti dintr-o data vorbind cu ei fara sa intelegi cum de te-a purtat vocea pana aici. Cata goliciune. Cata speranta.

Pana la urma, chiar suntem noi cu noi. Tu cu tine, de fapt. Ne ciocnim unii de altii doar pentru ca ne trebuie puncte de sprijin. De-asta si doare ciocnirea...pentru ca nu o intelegem.
Oamenii pleaca. Sau nici macar. Raman chiar. Si asta e uneori cel mai dureros. Cand raman si e ca si cum ar fi plecat.

E grea echilibristica. Iar firul e asa subtire...unde incepe linistea si unde se termina nebunia? Cand eu nu sunt acrobata...un dans atat, atat de imprevizibil, cu ochii inchisi si cu picioarele in prelungirea sufletului.

Amintiri? Poate doar unele netraite...dorite din carne, cu tot sufletul...Vioara care se ascunde in mine si care cere sa fie stoarsa de muzica si durere. Portretul meu care vrea sa iasa, sa imi crape prin piele, de neputinta si de amortire, care ma bantuie prin vise, care ma transforma intr-un werewolf la prima raza a lunii. Cata cautare, doar pentru o nota. o nota care nu stiu daca exista in gama asta muzicala din jurul meu. sau poate caut gresit, in jurul meu... Cata piele scrijelita incercand in disperare sa-mi dibuiesc conturul in carbune, cate unghii rupte in tablouri facute pe sculat-din-somn, smulse din suflet ca niste scaieti care iti raman sub pielea degetului..

Trebuie sa fie ceva real..din toata nebuloasa asta...macar ceva...

Praf de polen

...I guess it's one of those moments when you just know you have to let your dear ones follow their own road. Unul din momentele cand te doare cand stii cat de mult tii la unii oameni cu care ai impartit atat de multe lucruri, si ca totusi aici e punctul in care trebuie cu totii sa schimbam macazul..

Mi-a fost drag. Tare drag...cat pot sa urasc despartirile..uf, cat?..si cat pot sa urasc despartirile cand stiu ca ne vom intinde peste mari si continente? cat..?...O sa imi imprastii bucatele din suflet peste tot pe planeta asta, ca praful de polen dus de albine peste lanuri de flori...Imi este sufletul praf de polen, cate-un fir pe fiecare floare pe care o iubesc din fiecare colt al lumii....

O sa imi creasca sufletul din ce in ce mai mare? Sau voi ramane doar asa, in stare semi-solida-sfaramata, purtata de bataia vantului pe petalele pe care le iubesc? Cum pot sa nu fiu trista cand stiu ca voi avea doar bataia vantului sa ma duca pe florile mele...daca nu mi le nimereste? Daca o sa zbor peste-atatea lungimi de brat doar ca sa ma imprastii fara sa imi gasesc florile? Ce fac atunci...cum mai adun firele de polen?..


A fost frumos, nu?...Cat de cliseic ar suna, liceul ramane pana la urma ca prima iubire, speciala, pentru ca stii ca nu va putea fi egalata de alta..Desi urmatoarele iubiri sunt si ele la fel de faine...Si stim asta, mereu ne asteapta ceva fain in continuare...Insa cu locul asta plin de iubire si de amprenta atator oameni care se vor pierde in ceata si pe glob, cu el ce faci? Deja e mult prea greu sa-mi fie dor...Ma doare gandul ca imi va fi dor. Ca imi e deja...

For what is worth, it was worth all the while...

De undeva de la marginea Caii Lactee

Pe vremuri iti faceai parul cu ondulatorul meu. Te asezai pe fotoliul meu verde si iti analizai fiecare bucla imensa de par cum se rasucea in reflexia oglinzii mele magnifier. Intotdeauna ma infiora imaginea asta gigantica a ta, cu buzele supradimensionate si incordate si cu ochii inuman de mari. Cand tu de fapt stateai acolo molcolm pe fotoliul meu verde si te priveai cu nesat ca si cum perfectiunea buclelor tale statea in fiecare milimetru. Si chiar asa si era, fiindca erai perfect pana la ultimul por. Ca o papusa de portelan, inalta de 4 metri. Erai un monstru de portelan care isi facea parul pe fotoliul meu verde.

In restul timpului erai normal as zice. Fiindca dimineata te trezeai ciufulit. Si cine nu iubeste oamenii ciufuliti dimineata? Cu moleseala ochilor tai si cu micile tale mmm-ituri la simtul primelor raze de soare pe sub gene...Ce sa spun. Un rasfatat. In cateva clipe faceai ochii mari, te intindeai cu calcaiele atarnand in continuarea patului si te ridicai. Ca o caprioara ciufulita, imbracat intr-un tricou pe care scria “I’m a very nice guy but don’t make me roar” si care sta 20 minute la dus. De parca o caprioara adevarata si-ar permite sa stea atat la imbaiere pe malul raului fara teama de vreun pradator. Esti tu o creatura ciudata, presupun..

Ei bine, degeaba ti-as fi reprosat vreodata ceva. Cred ca ascundeai in buclele alea si 5 kile de incapatanare. Dar ce puteam face…papuselor de portelan greu le schimbi miezul. Si uite-asa, iti incepusesi propriul tau ritual la mine acasa si la mine in suflet. Tu cu ochii tai mari. Te fascina cand imi faceam unghiile in nuanta aia moale de lila si te prindeam uneori uitandu-te in oglinda mea magnifier si sufland in pensula mea de pudra ca sa vezi cum cad apatic stropii aceia stralucitori de blush… exact ca intr-un glob de craciun cu fulgi de nea si sclipici. Cateodata te visam asa, ca prin oglinda aia blestemata, cu ochii mari prin care se scurgeau lenes stelute si cu parul ciufulit, uitandu-te incremenit la mine. Cine sa iti poata prinda gandurile alea ale tale care pluteau ca prin tempera, asa ca o rabufnire diafana. Ma uitam la tine ore intregi … De multe ori chiar ma gandeam ca nu poti fi uman. Probabil vii de pe vreo planeta ciudata si misterioasa de la Capatul Caii Lactee. Trebuie sa existe un motiv pentru care ai pielea atat de alba si varful degetelor asa fin. Oamenii de obicei sunt mai zgrunturosi…

De la o vreme incepusesi sa nu iti mai faci bucle. Si ramaneai asa toata ziua, cu parul ciufulit nici drept nici cret si ieseai afara pana in parcul dinspre strada cu casute.Acolo te gaseam de multe ori desenand portrete care ieseau din contururile unor valuri sau unor umbre de copaci. Niciodata nu ai putut sa imi explici ce sunt. Asa ca ma framantam teribil incercand sa patrund prin contururile desenului si sa te vad pe tine, cu pielea ta de lapte si cu genele tale rasucite. Te visam asa, distorsionat si luand forma celor mai bizare desene iar dimineata ma trezeam ca dupa o betie, cu gandurile ravasite si desprinsa din lumea asta, iar tu erai acolo langa mine dormind cu cea mai inocenta rasuflare ca si cum nu facusesi nimic.

Intr-o zi te-am gasit in baie, in fata oglinzii urate de la baie care nu ti-a placut niciodata si care acum, dupa atata timp, salasluia locul crimei. O chiuveta plina de bucle matasoase deasupra careia stateai un pic aplecat , cu capul golas si cu o foarfeca rosie in mana. Foarfeca mea, cu care inainte imi taiai linia rochitelor si bretonul. Nu ai scos absolut niciun sunet. Nicio miscare. Niciun suflu. Te uitai incremenit la chipul acela din oglinda, de marime 1:1, cu buzele incordate si maxilarele alungite de parul care acum contura o forma ciuntita. Nu te-ai miscat de acolo pana tarziu noaptea. M-am dus la culcare singura si nauca, iar cand m-am trezit nu am mai gasit decat buclele tale ramase in chiuveta.

Le-am pastrat intr-un plic, iar uneori il deschid si inca simt mirosul ala al tau care parca vine din tenebrele noptii. De atunci mi-e greu sa imi dau seama cand visez si cand nu. Daca nu l-as fi pastrat as fi putut sa jur ca nu ai fost real. Ca ai fost doar o plasmuire a imaginatiei mele plutoniene, cu ochii mari si chipul distorsionat prin oglinda mea. Cateodata ma uit prin ea incercand sa inteleg pe unde ti-ai lasat conturul chipului insa privirea mea se pierde prin ceata magnifier-ului. Am renuntat si la oglinda asta. Am pastrat-o pe cea din baie. Pacat ca nu poate vorbi, ma intreb de-atatea ori oare ce i-ai zis in noaptea aia tainica si blestemata…

De-atunci nu visez decat desenele tale…si darele alea colorate parca lasate de vreo stea cazatoare…Precis te-ai intors inapoi la marginea Caii Lactee…Cautai tu ceva in praful pudrei mele…

Cum te poti concentra pe o asa o vreme? Cum?

E ca si cum ti se blocheaza orice celula nervoasa, si fiecare bucatica cerebrala si non-cerebrala din tine se gandeste la cat de fain ar fi sa zburzi nitel pe-afara. La o papadie de-aia cum gaseam pe camp la mamaia cand incepea sa bata vant de vara, la mirosul aerului de primavara care te izbeste cand deschizi fereastra...

E o vreme numai buna de iubit. Eu asa zic.
Si avand in vedere cat de mult mi-am revigorat simturile dupa o perioada de tacere, parca doar daca imi scot nasul pe geam si totul explodeaza. Si desi pana acum nu am experimentat nicio primavara pe nevorbite, de data asta mi se pare absolut geniala.

Culorile, energia oamenilor, zambetele, mirosul, hainele. Pasarile din copaci, lumina soarelui... Ce rost ar mai avea cuvintele aici, hehe...

Si apropo de tacerea aceasta a mea. Mi se pare foarte interesant cum toti barbatii sunt foarte atrasi de acest aspect. Oare chiar atat de terorizati sunt ei mititeii de o voce feminina? Sau poate doar intimidati de intelesul cuvintelor...cine stie...

Oricum. Miroase a nou si a iubire. Frumos.
Astept si papadia aia de la Fat-Frumos iar totul va fi grozav.

The grass was greener

Adorm f greu noaptea. Si ma dor oasele de-atata zvarcolit in pat blocandu-mi mintea pe "Adormi, adormi, adormi, adormi, adormi!!".
Dimineata ma trezesc cu o durere de cap, ca si cum nu as fi dormit de zile. Ca si cum in somn as fi ramas treaza si nedormita, iar durerea mi-ar fi singura amintire a ceea ce mi s-a intamplat in somn.

Probabil e un motiv al insomniei. Trebuie sa fie. Dar cred ca imi e prea frica sa stau sa il gasesc, mi-ar trebui un curaj enorm sa hoinaresc de nebuna prin visele si prin spasmele care ma bantuie noaptea. Dar nu numai nebuna, si singura.

Nebuna, nu mi-e frica de asta. Iar singura, hmm..n-ar fi ceva nou. Atunci, de ce imi este asa greu sa prind de picior piticul asta de pe creier care nu imi da pace?

Acesta e un articol dedicat probabil nimanui si tuturor.
Simteam doar nevoia egoista sa share it to the world.
Mai taie din greutatea nebuniei...



Steps taken forward, but sleep walking back again...

De unde si dorul...

M-am asezat pe calorifer azi, mancand ciocolata si numarand fulgii de zapada. Stateam la geam, si aveam in fata marea albastra de demult, acum inghetata.
Se asezau pe mine nebunii, pe bucatica aia de piele din mine careia ii e dor.

Ce facem cand ne e dor?

De ce ne e dor?

De ce imi este dor? Cand s-au asezat atatia fulgi pe mine, ca nu mai vad decat un nebun de alb in mine. De ce imi e dor? Cand deja iarna miroase tarzie, si frigul a inghetat totul in aer...

Si de unde stiu ca e dor?
Cand eram mica ii ziceam mamei ca simt ca ma sageata ceva in cap iar ea ma intreba daca ma doare capul. Ii spuneam, de unde sa stiu eu daca ma doare capul?Doar ma sageata ceva in cap...
De unde stim cand e dor?Doar pentru ca doare?



Si de unde si dorul asta...de unde?... Si incotro...?

De undeva din spatele oglinzii

 

  Eram azi în metrou când m-a bufnit gândul.

 De ce ţin oamenii atât de mult să îşi ascundă rănile?De ce preferăm să facem orice altceva decât să lăsăm pe ceilalţi să vadă ce urme ne-au rămas din război?

  M-am uitat într-o clipă de nebunie în jur şi i-am văzut pe toţi din metrou ca printr-o radiografie. Şi atunci mi-am dat seama... E simplu. Imaginează-ţi cum ar fi ca fiecare dintre noi să poarte pe chip fiecare rană a sufletului, să avem epiderma impregnată de arsura fiecărei dureri din noi...Să mergem pe stradă şi să ne vedem unii altora toate suferinţele printr-o simplă privire...Să stăm în metrou şi să ne uităm fascinaţi unii la alţii, la fiecare tăietură şi fiecare incizie şi fiecare dâră de sânge, toate adunate de-acolo din suflet, cu fiecare pierdere şi fiecare dezamăgire şi fiecare greutate de cărat.

 Să te aşezi pe scaun. În stânga un om cu obrazul stâng crestat până în maxilar şi cu pielea brăzdată de urme lungi de nuiele, în dreapta un om cu ochiul drept sângerându-i, cu buzele uscate de-atât amar de neiubire, cu tenul gri şi lipsit de viaţă.  În picioare lângă tine un om orb, cu cristalinul mat şi de nepătruns, cu faţa chircită şi plină de tăieturi, ca o tablă multiplicată de X şi 0. Toţi, cu câte un desen pe chip făcut noaptea cu unghiile ascuţite, din sânge şi pământ şi puroi...

 De ce ţin oamenii atât de mult să îşi ascundă rănile?Păi, de ce ne-am arăta rănile, când ne e atât de frică să nu îi îndepărtăm pe ceilalţi, când ironic, avem atâta nevoie de ei?Ne e frică să arătăm toate lucrurile înfricoşătoare din noi. Ne e frică de urâţenia unei suferinţe întipărite pe epidermă. Nu e de mirare că am creat o lume imaginară a frumuseţii şi a perfecţiunii...să nu vadă nimeni sângele întărit şi pielea brăzdată de durere. 

 Şi tu? Dacă te uiţi în oglindă, tu ce răni ai pe chip? 

Sleepless nights

    Mi-aş dori câteodată să te ţin în palmă şi să opresc vântul care îţi ciufuleşte părul şi răneşte ochii. 

    Să îţi dau drumul şi-apoi din când în când, când văd că-ţi strălucesc iar ochii a neplâns, ţi-aş cânta încet, să adormi pe vocea mea ca într-un leagăn.  

    Iar când ai fi departe, ţi-aş şopti mereu înainte de culcare "Sleep tight butterfly..." şi apoi ţi-aş pune-n fiecare seară, cu gândul, câte-o prăjiturică sub pernă...să îţi ţină de cald şi de dor...

   

    Tuturor puilor de om de pe planetă...

Hai cu mine până la capătul lumii, poate lumea are totuşi un capăt...

Cu usile carandu-le in spate...

Cat de capabili suntem sa vedem in ceilalti ceea ce sunt cu adevarat?

Foarte ciudata chestia asta. Si totusi inca raman la suprema mea idee. Undeva intre usile intredeschise din noi, simti mireasma celuilalt, asa cum e el. Poate usita ta e in ochii tai, sau in zambetul tau pe care il dai pe furate, sau poate in glasul tau, in atingerea ta, in tot ceea ce faci din tine si poate nici nu iti dai seama ca te da in vileag.

Acele lucruri mici care ne tradeaza. (iar aici pe principiul chinului tagmei masculine, voi spune ca uneori lucrurile mici fac toata povestea)

Care ne intra in carne zi de zi si nici nu stim ce sunt, dar simtim ca sunt acolo. Ca au numele nostru intiparit pe fruntea lor (da, si "lucrurile" au frunte. si inima, si dinti si piele si unghii si dorinte si tot).

Usile...

Panditul zambetului unei persoane abia cunoscute.
Bulgarele de zapada pastrat in mainile goale pana in fata casei, sa ii simti conturul durerii pana in oasele inghetate.
Oitele care inca troneaza doar ca acum prezenta lor aduce caldura si liniste.
Culorile, culorile din suflet, de la verde la rosu inchis - transpuse peste tot, pe unghii, pe chip si pe glas.
Melodia pacatului original ce nu se poate asculta decat in pat, cu picioarele pe tavan si cu capul in jos si cu privirea-nspre luna, intr-o incremenire ireala.
Caldura din ceilalti care te loveste cand mai putin te astepti.
Dorinta de a imbratisa oameni dragi dincolo de harti complicate si ape grele.
Poezia din fiecare lucru aruncat haotic in camera (si totusi haosul e atat de drag cand e al tau si ii stii ordinea..), si gandurile de seara cu seara la o noua poezie.
Amintirea fiecarui lucru pierdut cu ocazia cunoasterii fiecarei noi persoane importante din viata (stiu sigur, ce pierd eu gasesc altii si devin semnele lor. iar eu gasesc ratacitii, si ei pierduti de printre alte suflete).
Gustul copilariei care ramane impregnat in fiecare Craciun, si in fiecare prajitura si glob pictat si cadou daruit.
Zambetul iubirii pentru care nu s-a inventat pana acum guma de sters (desi cati slabi dau cu pasta corectoare peste, ce minciuna..)
Trezitul din miez de noapte fiindca somnul e prea ingreunat de cuvintele acelea ce trebuie descoase intr-o noua rima.
Fiecare vis pentru care nu se poate gasi niciodata inlocuitor.
Cuvintele ramase pe retina inimii si a caror apasare dau melodia aceea pe care numai inima o stie.
Pretul fiecarei iubiri care de fiecare data ramane insa nepretuita.
Pozele pe care ti-ai dori uneori sa le imbratisezi cu sufletul ca apoi sa fie citite cu ochii inimii, cu fiecare nou personaj aparut.
Gara din care au plecat atatea trenuri, cu sau fara directie.
Asfintitul deasupra casei bunicii si cerul greu de stele, prea greu pentru un copil ce-abia ar indrazni sa le respire.

...Usile mele. O parte, caci abia ce-am reusit sa le pipai pe-acestea. Probabil cate mai asteapta, lung uitate....


Ce e special la ele, e ca dincolo de usile din noi, vom fi mereu aceeasi. Insa chiar si cu multe usi intredeschise... ma intreb...De ce unii oameni prefera sa vada altceva?

Poate ca sunt prea sincera uneori.

Ca un zid de o fereastra..

Faceam baie azi cand am auzit asa printre picaturi, dinspre televizorul ramas deschis din camera, pe Florin Piersic spunand: "Si mi-e dor de dumneavoastra ca un zid de o fereastra".

It was the when it hit me. Mi se pare mie sau e absolut geniala replica asta?

Un zid. Si o fereastra. Inchide un pic ochii si imagineaza-ti....Doamne, cat de inutil ar fi unul fara celalalt. Si cata alinare isi aduc unul celuilalt.
Probabil dorul zidului de fereastra ramane unul suprem. Zidul, mereu la granita dintre doua lumi, nu va apartine niciodata niciuneia. Fara o fereastra. Nu va fi nimic decat un simplu conglomerat de..caramida.beton.materie dura, lipsita de viata.
Ma cutremura numai gandul la ce insemnatate are unul pentru celalalt. O fereastra pentru un zid... nu poate insemna decat totul. O evadare catre sine, o regasire a intregii sale structuri in tocmai acel material strain siesi. Un ochi deschis catre afara si catre inauntru, caci fara o fereastra, un zid este orb. Gol. Inexistent.
Pentru un zid, o fereastra este sensul lui de a trai. Caci numai o fereastra i-ar putea oferi puterea sa respire, sa lase aerul sa treaca prin el, fereastra in sine e un plaman pentru zidul ei. Numai o fereastra i-ar putea oferi puterea de a vedea ce e cerul si ce sunt pasarile si ce inseamna libertatea lor. Numai o fereastra l-ar putea face sa traiasca si el o data cu ritmul vietii ce il inconjoara, numai o fereastra i-ar putea oferi frumusete si lumina.. Numai o fereastra i-ar putea darui tot ceea ce ar putea avea vreodata...

Se zice ca oamenilor le place mereu sa aibe in jur ceea ce ei nu pot realiza cu ei insisi.
Mie, mereu mi-au placut casele cu multe ferestre, niciodata nu am putut suporta incaperile intunecate, fara iesire spre soare.
Cat de ironic, nu?Tocmai eu, un zid fara fereastra..