marți, 23 august 2011

Coji de scoica



Vine precis sfarsitul lumii. Am vazut-o in inserarea diminetii, in picaturile gigantice de ploaie venite sa sfasie dintr-o rasuflare atmosfera si invelisul capetelor noastre de portelan.
Ne prinde din urma. Ne prinde din urma pacatul ca o gheara rece a noptii iesita din strafundurile inimilor noastre. E noapte ca-n tenebrele inspaimantatoare din suflet, ca-n cele mai lungi cosmaruri din care nici nu poti evada caci patul te tine strans cu mii de funii iar corpul te tradeaza prin slabiciunea-i.
Ne tine apa ca-ntr-o temnita. Pititi cu totii si inghesuiti unul in altul, cu corpurile sleioase si zoioase si mirosind a putred, si cu dintii clantanind, de frig si de frica, innegriti de foame si de acru. Cine suntem intr-un final, cine-am ajuns din noi, cei bine imbracati de dinainte, cine? Manechine goale. Statui cu miezul gol, zidite din coji de scoica, cu chipul impecabil si cu perle-n loc de iris. S-a asezat cerul peste noi toti si n-a ramas decat un munte de scoici sparte din care mai luceste, pe alocuri, cate-o perla cu coaja crapata, ca semn al sacralitatii irosite-n orgoliu si ca dovada a vinovatiei. Am ajuns nimic. Nici coaja nici miez. Nimic.
Pacat ca n-am putut vedea cu ochii nostri sticlosi ca cerul se-nnegreste din ce in ce, poate ne-am fi putut spala pacatele sub ploaie, in loc sa ne inece ele sub greutatea lor atat de izbitoare pentru niste biete coji de scoica.



Niciun comentariu:

Lista mea de bloguri