Coji de scoica

Vine precis sfarsitul lumii. Am vazut-o in inserarea diminetii, in picaturile gigantice de ploaie venite sa sfasie dintr-o rasuflare atmosfera si invelisul capetelor noastre de portelan.
Ne prinde din urma. Ne prinde din urma pacatul ca o gheara rece a noptii iesita din strafundurile inimilor noastre. E noapte ca-n tenebrele inspaimantatoare din suflet, ca-n cele mai lungi cosmaruri din care nici nu poti evada caci patul te tine strans cu mii de funii iar corpul te tradeaza prin slabiciunea-i.
Ne tine apa ca-ntr-o temnita. Pititi cu totii si inghesuiti unul in altul, cu corpurile sleioase si zoioase si mirosind a putred, si cu dintii clantanind, de frig si de frica, innegriti de foame si de acru. Cine suntem intr-un final, cine-am ajuns din noi, cei bine imbracati de dinainte, cine? Manechine goale. Statui cu miezul gol, zidite din coji de scoica, cu chipul impecabil si cu perle-n loc de iris. S-a asezat cerul peste noi toti si n-a ramas decat un munte de scoici sparte din care mai luceste, pe alocuri, cate-o perla cu coaja crapata, ca semn al sacralitatii irosite-n orgoliu si ca dovada a vinovatiei. Am ajuns nimic. Nici coaja nici miez. Nimic.
Pacat ca n-am putut vedea cu ochii nostri sticlosi ca cerul se-nnegreste din ce in ce, poate ne-am fi putut spala pacatele sub ploaie, in loc sa ne inece ele sub greutatea lor atat de izbitoare pentru niste biete coji de scoica.

El

Ieri m-au vizitat nişte foşti prieteni..vechi prieteni. Mi-au bătut la uşa nebuniei, cu ochii roşii şi spasmodici, cu pielea vânătă şi cu hainele rupte şi prăfuite. Ele, ele, fantomele mele de demult..Desigur, venind să-şi revendice dreptul de ocupaţie ce li l-am renegat de mult timp deja. Probabil povestea Îmblânzitorului le-a sculat ochii de mult veştejiţi. Aşa că s-au hotarat să vină cotropind, cu gândul să mă posede şi să îmi fure minţile. Pentru o clipă aproape mi le pierdusem.
Dar atunci a apărut El. Ca lumina dimineţii, ca un prinţ cu chip de nevăzut ce-ţi apare în cele mai grele coşmare ale nopţii, cu o trenă lungă şi mirosind a mare şi a pâine caldă de ţară, şi care alungă toate tenebrele şi toate mâinile scheletice ce par să-ţi iasă din suflet, străpungându-l. Posedându-l. A apărut El şi atunci au dispărut toate, toate fantomele şi fantasmele şi tenebrele sufletului meu, ca nişte năluciri ce dispar într-o altă dimensiune. Am răsuflat atât de uşurată, a venit El...şi dupa atâtea nopţi de iad în care-l chemam ca şi cum ţi-ai chema sufletul să vină înapoi, dupa atâtea nopţi în care l-am chemat şi-mi apărea mereu doar pentru o clipă, fără să-i vad ochii ci doar lumina, cât să mă rupă din negura nopţii, după atâta sete de el, acum l-am văzut. I-am zărit chipul şi m-am reflectat în ochii lui de culoarea înnoptării şi-aşa am înţeles. Erau ochii lui negri cei care năşteau lumina cu care să-mi alunge demonii. E El, e chiar El...cât te-am aşteptat, iubitule...aici, în lumea mea de sticlă, păşind pe vârfuri printre oamenii cu pielea de carton, cu braţele de lemn, cu chipurile albe şi buzele minuscule pictate roşii.
Eşti Tu, iubitule. Bine ai venit...lasă-ţi calul alb la adăpat şi vino acasă, la mine-n suflet..

Sans ailes et sans racines

Mi-e dor. Mi-e-atat de dor ca-mi urla radacinile. Imi urla trunchiul dupa soare si-mi plang frunzele in fiecare dimineata, ca o chemare catre cer, acelasi nostru cer sub mereu aceeasi eterna alta ploaie. Pe unde sa o iei ? Mi-ar lua-o sufletul inapoi spre casa, pe jos, cu picioarele tocite si cu ochii-n cautare. Dar incotro ? Incotro, cand inima-mi e impartita intre doua zari. Cand planeta asta incepe sa ma stranga si sa imi traga de suflet inspre margini, ca si cum ar vrea sa mi-l extinda pana cand mi l-ar putea intoarce pe dos si s-ar putea inveli cu el. Mi-e inima plina si mi-e aerul pedeapsa.

Mi-e dor.