Eram azi în metrou când m-a bufnit gândul.
De ce ţin oamenii atât de mult să îşi ascundă rănile?De ce preferăm să facem orice altceva decât să lăsăm pe ceilalţi să vadă ce urme ne-au rămas din război?
M-am uitat într-o clipă de nebunie în jur şi i-am văzut pe toţi din metrou ca printr-o radiografie. Şi atunci mi-am dat seama... E simplu. Imaginează-ţi cum ar fi ca fiecare dintre noi să poarte pe chip fiecare rană a sufletului, să avem epiderma impregnată de arsura fiecărei dureri din noi...Să mergem pe stradă şi să ne vedem unii altora toate suferinţele printr-o simplă privire...Să stăm în metrou şi să ne uităm fascinaţi unii la alţii, la fiecare tăietură şi fiecare incizie şi fiecare dâră de sânge, toate adunate de-acolo din suflet, cu fiecare pierdere şi fiecare dezamăgire şi fiecare greutate de cărat.
Să te aşezi pe scaun. În stânga un om cu obrazul stâng crestat până în maxilar şi cu pielea brăzdată de urme lungi de nuiele, în dreapta un om cu ochiul drept sângerându-i, cu buzele uscate de-atât amar de neiubire, cu tenul gri şi lipsit de viaţă. În picioare lângă tine un om orb, cu cristalinul mat şi de nepătruns, cu faţa chircită şi plină de tăieturi, ca o tablă multiplicată de X şi 0. Toţi, cu câte un desen pe chip făcut noaptea cu unghiile ascuţite, din sânge şi pământ şi puroi...
De ce ţin oamenii atât de mult să îşi ascundă rănile?Păi, de ce ne-am arăta rănile, când ne e atât de frică să nu îi îndepărtăm pe ceilalţi, când ironic, avem atâta nevoie de ei?Ne e frică să arătăm toate lucrurile înfricoşătoare din noi. Ne e frică de urâţenia unei suferinţe întipărite pe epidermă. Nu e de mirare că am creat o lume imaginară a frumuseţii şi a perfecţiunii...să nu vadă nimeni sângele întărit şi pielea brăzdată de durere.
Şi tu? Dacă te uiţi în oglindă, tu ce răni ai pe chip?
