...I guess it's one of those moments when you just know you have to let your dear ones follow their own road. Unul din momentele cand te doare cand stii cat de mult tii la unii oameni cu care ai impartit atat de multe lucruri, si ca totusi aici e punctul in care trebuie cu totii sa schimbam macazul..
Mi-a fost drag. Tare drag...cat pot sa urasc despartirile..uf, cat?..si cat pot sa urasc despartirile cand stiu ca ne vom intinde peste mari si continente? cat..?...O sa imi imprastii bucatele din suflet peste tot pe planeta asta, ca praful de polen dus de albine peste lanuri de flori...Imi este sufletul praf de polen, cate-un fir pe fiecare floare pe care o iubesc din fiecare colt al lumii....
O sa imi creasca sufletul din ce in ce mai mare? Sau voi ramane doar asa, in stare semi-solida-sfaramata, purtata de bataia vantului pe petalele pe care le iubesc? Cum pot sa nu fiu trista cand stiu ca voi avea doar bataia vantului sa ma duca pe florile mele...daca nu mi le nimereste? Daca o sa zbor peste-atatea lungimi de brat doar ca sa ma imprastii fara sa imi gasesc florile? Ce fac atunci...cum mai adun firele de polen?..
A fost frumos, nu?...Cat de cliseic ar suna, liceul ramane pana la urma ca prima iubire, speciala, pentru ca stii ca nu va putea fi egalata de alta..Desi urmatoarele iubiri sunt si ele la fel de faine...Si stim asta, mereu ne asteapta ceva fain in continuare...Insa cu locul asta plin de iubire si de amprenta atator oameni care se vor pierde in ceata si pe glob, cu el ce faci? Deja e mult prea greu sa-mi fie dor...Ma doare gandul ca imi va fi dor. Ca imi e deja...
For what is worth, it was worth all the while...
