Instrainare

Se rupe ceva din mine. E ca o piele moarta care te incomodeaza cand o ai dar care te doare cand nu mai e acolo; se rupe, si poate ca eu nu vreau.

Trece viata ciudat prin noi, ca si cum abia dupa ce trece ii poti vedea urmele. Lasam atatea straturi de piele in urma, Pamantul e atat de plin de epiderma incat ar trebui sa arate ca o mare sfera de carne si piele. Toate dealurile si muntii, pamantul asta pe care calcam nu e decat pielea noastra, tabacita si insemnata de atatea amprente...Dar de unde atata piele?De unde sa creasca atata piele din noi, intruna si intruna...de unde?Nu suntem izvor de epiderma...Naparlirea e grea, fiindca pana la urma, cand nu mai are de unde creste, pielea incepe sa iti creasca din celulele sufletului, iar sufletul ti-e atat de indurerat dupa atatea piei lasate in urma, ca noul strat de epiderma e un pic mai gri decat anteriorul. mai trist.mai batran.

Si poate ca durerea e ceva normal. Poate ca tot ciclul asta de regenerare ne e dat sa fie asa. Poate ca stratul asta de piele care se descarneaza acum de pe mine e menit sa cada. Ceva de acolo insa, a ramas in urma, desi e in mine. E ca o instrainare de carne. Te rupe si pe tine o data cu ea...