Trăiesc din poze. E aproape o boală. Mă trezesc dimineaţa cu un gol în stomac, pe o alarmă răsfumată şi răschinuită de aceleaşi amintiri vechi şi de demult, şi mă port prin casă sau pe afară, ca o statuie a existenţei. Vie dar ireală. Îmi port obsesiile în fiecare fir de păr pe care încerc dimineaţa să îl îmblânzesc, dar pe care demult nu îl mai pieptăn. Pas cu pas, trecerea mea n-aduce decât asemuiri de imagini, totul în jur îmi aduce a ceva...şi toate aceste "ceva", venite de undeva din urmă-mi, tot râcâie. Iar undeva în mine e o bătălie eternă între pixelii unei Ela de fier şi atomii permanenţi a unei Ela. o Ela oarecare.
Imi substitui nevoile si dorintele intr-o lume ireală. Trăiesc într-un tablou. Sunt un personaj dintr-un tablou expresionist abstract, cu bucatile corpului lipite ca-ntr-un puzzle şi cu marginile nu prea bine suprapuse.
..Aşa că orice aş face, mă întorc aici. În faţa lor. Pozele...Măcar de eram cu-adevărat o pictoriţă remarcabilă, aş fi zis că-mi este justificată această slăbiciune. Vrăjeli. Trăiesc şi mă hrănesc din poze. E boala omului ce a ajuns să facă câte-o poză în fiecare colţişor şi cu fiecare suflet în care şi-a lăsat o bucăţică de inimă. Gaura neagră din locul acestor bucăţele cere însă carne, vrea acoperită, sleieşte de puterea făuririi de real. Eu o umplu cu imagini. Şi în fiecare imagine mi-am transferat o bucăţică de emoţie, acum am un adevărat univers pseudoreal format din poze încărcate cu emoţie. Mi-am înlocuit amintirile din inimă cu toate aceste imagini, iar sentimentele de atunci le-am lipit cu superglue pe ele.
Inima mea arata ca un glob de Crăciun cu pictura cojită pe alocuri şi refăcută cu carioca. M-am transformat într-o expertă în cariocă. Acum acopăr orice.
Fericiţi cei fără de poze. Ei uită la un moment dat...
Mi-a fost dor de mine in ultima vreme. Si poate de fapt, inca imi e...E ciudat cand simti ca lucrurile incep sa se petreaca in afara ta, ca oarecum te preumbli prin oras, prin casa, in afara pielii tale. Ca te vezi cu oameni, pe care ii stii sau poate nu, si ca dai mana cu ei, o mana goala intinsa din inertie, ca te trezesti dintr-o data vorbind cu ei fara sa intelegi cum de te-a purtat vocea pana aici. Cata goliciune. Cata speranta.
Pana la urma, chiar suntem noi cu noi. Tu cu tine, de fapt. Ne ciocnim unii de altii doar pentru ca ne trebuie puncte de sprijin. De-asta si doare ciocnirea...pentru ca nu o intelegem. Oamenii pleaca. Sau nici macar. Raman chiar. Si asta e uneori cel mai dureros. Cand raman si e ca si cum ar fi plecat.
E grea echilibristica. Iar firul e asa subtire...unde incepe linistea si unde se termina nebunia? Cand eu nu sunt acrobata...un dans atat, atat de imprevizibil, cu ochii inchisi si cu picioarele in prelungirea sufletului.
Amintiri? Poate doar unele netraite...dorite din carne, cu tot sufletul...Vioara care se ascunde in mine si care cere sa fie stoarsa de muzica si durere. Portretul meu care vrea sa iasa, sa imi crape prin piele, de neputinta si de amortire, care ma bantuie prin vise, care ma transforma intr-un werewolf la prima raza a lunii. Cata cautare, doar pentru o nota. o nota care nu stiu daca exista in gama asta muzicala din jurul meu. sau poate caut gresit, in jurul meu... Cata piele scrijelita incercand in disperare sa-mi dibuiesc conturul in carbune, cate unghii rupte in tablouri facute pe sculat-din-somn, smulse din suflet ca niste scaieti care iti raman sub pielea degetului..
Trebuie sa fie ceva real..din toata nebuloasa asta...macar ceva...
...I guess it's one of those moments when you just know you have to let your dear ones follow their own road. Unul din momentele cand te doare cand stii cat de mult tii la unii oameni cu care ai impartit atat de multe lucruri, si ca totusi aici e punctul in care trebuie cu totii sa schimbam macazul..
Mi-a fost drag. Tare drag...cat pot sa urasc despartirile..uf, cat?..si cat pot sa urasc despartirile cand stiu ca ne vom intinde peste mari si continente? cat..?...O sa imi imprastii bucatele din suflet peste tot pe planeta asta, ca praful de polen dus de albine peste lanuri de flori...Imi este sufletul praf de polen, cate-un fir pe fiecare floare pe care o iubesc din fiecare colt al lumii....
O sa imi creasca sufletul din ce in ce mai mare? Sau voi ramane doar asa, in stare semi-solida-sfaramata, purtata de bataia vantului pe petalele pe care le iubesc? Cum pot sa nu fiu trista cand stiu ca voi avea doar bataia vantului sa ma duca pe florile mele...daca nu mi le nimereste? Daca o sa zbor peste-atatea lungimi de brat doar ca sa ma imprastii fara sa imi gasesc florile? Ce fac atunci...cum mai adun firele de polen?..
A fost frumos, nu?...Cat de cliseic ar suna, liceul ramane pana la urma ca prima iubire, speciala, pentru ca stii ca nu va putea fi egalata de alta..Desi urmatoarele iubiri sunt si ele la fel de faine...Si stim asta, mereu ne asteapta ceva fain in continuare...Insa cu locul asta plin de iubire si de amprenta atator oameni care se vor pierde in ceata si pe glob, cu el ce faci? Deja e mult prea greu sa-mi fie dor...Ma doare gandul ca imi va fi dor. Ca imi e deja...
Pe vremuri iti faceai parul cu ondulatorul meu. Te asezai pe fotoliul meu verde si iti analizai fiecare bucla imensa de par cum se rasuceain reflexia oglinzii mele magnifier. Intotdeauna ma infiora imaginea asta gigantica a ta, cu buzele supradimensionate si incordate si cu ochii inuman de mari. Cand tu de fapt stateai acolo molcolm pe fotoliul meu verde si te priveai cu nesat ca si cum perfectiunea buclelor tale statea in fiecare milimetru. Si chiar asa si era, fiindca erai perfect pana la ultimul por. Ca o papusa de portelan, inalta de 4 metri. Erai un monstru de portelan care isi facea parul pe fotoliul meu verde.
In restul timpului erai normal as zice. Fiindca dimineata te trezeai ciufulit. Si cine nu iubeste oamenii ciufuliti dimineata? Cu moleseala ochilor tai si cu micile tale mmm-ituri la simtul primelor raze de soare pe sub gene...Ce sa spun. Un rasfatat. In cateva clipe faceai ochii mari, te intindeai cu calcaiele atarnand in continuarea patului si te ridicai. Ca o caprioara ciufulita, imbracat intr-un tricou pe care scria “I’m a very nice guy but don’t make me roar” si care sta 20 minute la dus. De parca o caprioara adevarata si-ar permite sa stea atat la imbaiere pe malul raului fara teama de vreun pradator. Esti tu o creatura ciudata, presupun..
Ei bine, degeaba ti-as fi reprosat vreodata ceva. Cred ca ascundeai in buclele alea si 5 kile de incapatanare. Dar ce puteam face…papuselor de portelan greu le schimbi miezul. Si uite-asa, iti incepusesi propriul tau ritual la mine acasa si la mine in suflet. Tu cu ochii tai mari. Te fascina cand imi faceam unghiile in nuanta aia moale de lila si te prindeam uneori uitandu-te in oglinda mea magnifier si sufland in pensula mea de pudra ca sa vezi cum cad apatic stropii aceia stralucitori de blush… exact ca intr-un glob de craciun cu fulgi de nea si sclipici. Cateodata te visam asa, ca prin oglinda aia blestemata, cu ochii mari prin care se scurgeau lenes stelute si cu parul ciufulit, uitandu-te incremenit la mine. Cine sa iti poata prinda gandurile alea ale tale care pluteau ca prin tempera, asa ca o rabufnire diafana. Ma uitam la tine ore intregi … De multe ori chiar ma gandeam ca nu poti fi uman. Probabil vii de pe vreo planeta ciudata si misterioasa de la Capatul Caii Lactee. Trebuie sa existe un motiv pentru care ai pielea atat de alba si varful degetelor asa fin. Oamenii de obicei sunt mai zgrunturosi…
De la o vreme incepusesi sa nu iti mai faci bucle. Si ramaneai asa toata ziua, cu parul ciufulit nici drept nici cret si ieseai afara pana in parcul dinspre strada cu casute.Acolo te gaseam de multe ori desenand portrete care ieseau din contururile unor valuri sau unor umbre de copaci. Niciodata nu ai putut sa imi explici ce sunt. Asa ca ma framantam teribil incercand sa patrund prin contururile desenului si sa te vad pe tine, cu pielea ta de lapte si cu genele tale rasucite. Te visam asa, distorsionat si luand forma celor mai bizare desene iar dimineata ma trezeam ca dupa o betie, cu gandurile ravasite si desprinsa din lumea asta, iar tu erai acolo langa mine dormind cu cea mai inocenta rasuflare ca si cum nu facusesi nimic.
Intr-o zi te-am gasit in baie, in fata oglinzii urate de la baie care nu ti-a placut niciodata si care acum, dupa atata timp, salasluia locul crimei. O chiuveta plina de bucle matasoase deasupra careia stateai un pic aplecat , cu capul golas si cu o foarfeca rosie in mana. Foarfeca mea, cu care inainte imi taiai linia rochitelor si bretonul. Nu ai scos absolut niciun sunet. Nicio miscare. Niciun suflu. Te uitai incremenit la chipul acela din oglinda, de marime 1:1, cu buzele incordate si maxilarele alungite de parul care acum contura o forma ciuntita. Nu te-ai miscat de acolo pana tarziu noaptea. M-am dus la culcare singura si nauca, iar cand m-am trezit nu am mai gasit decat buclele tale ramase in chiuveta.
Le-am pastrat intr-un plic, iar uneori il deschid si inca simt mirosul ala al tau care parca vine din tenebrele noptii. De atunci mi-e greu sa imi dau seama cand visez si cand nu. Daca nu l-as fi pastrat as fi putut sa jur ca nu ai fost real. Ca ai fost doar o plasmuire a imaginatiei mele plutoniene, cu ochii mari si chipul distorsionat prin oglinda mea. Cateodata ma uit prin ea incercand sa inteleg pe unde ti-ai lasat conturul chipului insa privirea mea se pierde prin ceata magnifier-ului. Am renuntat si la oglinda asta. Am pastrat-o pe cea din baie. Pacat ca nu poate vorbi, ma intreb de-atatea ori oare ce i-ai zis in noaptea aia tainica si blestemata…
De-atunci nu visez decat desenele tale…si darele alea colorate parca lasate de vreo stea cazatoare…Precis te-ai intors inapoi la marginea Caii Lactee…Cautai tu ceva in praful pudrei mele…
sâmbătă, 20 martie 2010
Cum te poti concentra pe o asa o vreme? Cum?
E ca si cum ti se blocheaza orice celula nervoasa, si fiecare bucatica cerebrala si non-cerebrala din tine se gandeste la cat de fain ar fi sa zburzi nitel pe-afara. La o papadie de-aia cum gaseam pe camp la mamaia cand incepea sa bata vant de vara, la mirosul aerului de primavara care te izbeste cand deschizi fereastra...
E o vreme numai buna de iubit. Eu asa zic. Si avand in vedere cat de mult mi-am revigorat simturile dupa o perioada de tacere, parca doar daca imi scot nasul pe geam si totul explodeaza. Si desi pana acum nu am experimentat nicio primavara pe nevorbite, de data asta mi se pare absolut geniala.
Culorile, energia oamenilor, zambetele, mirosul, hainele. Pasarile din copaci, lumina soarelui... Ce rost ar mai avea cuvintele aici, hehe...
Si apropo de tacerea aceasta a mea. Mi se pare foarte interesant cum toti barbatii sunt foarte atrasi de acest aspect. Oare chiar atat de terorizati sunt ei mititeii de o voce feminina? Sau poate doar intimidati de intelesul cuvintelor...cine stie...
Oricum. Miroase a nou si a iubire. Frumos. Astept si papadia aia de la Fat-Frumos iar totul va fi grozav.
Adorm f greu noaptea. Si ma dor oasele de-atata zvarcolit in pat blocandu-mi mintea pe "Adormi, adormi, adormi, adormi, adormi!!". Dimineata ma trezesc cu o durere de cap, ca si cum nu as fi dormit de zile. Ca si cum in somn as fi ramas treaza si nedormita, iar durerea mi-ar fi singura amintire a ceea ce mi s-a intamplat in somn.
Probabil e un motiv al insomniei. Trebuie sa fie. Dar cred ca imi e prea frica sa stau sa il gasesc, mi-ar trebui un curaj enorm sa hoinaresc de nebuna prin visele si prin spasmele care ma bantuie noaptea. Dar nu numai nebuna, si singura.
Nebuna, nu mi-e frica de asta. Iar singura, hmm..n-ar fi ceva nou. Atunci, de ce imi este asa greu sa prind de picior piticul asta de pe creier care nu imi da pace?
Acesta e un articol dedicat probabil nimanui si tuturor. Simteam doar nevoia egoista sa share it to the world. Mai taie din greutatea nebuniei...
Steps taken forward, but sleep walking back again...
M-am asezat pe calorifer azi, mancand ciocolata si numarand fulgii de zapada. Stateam la geam, si aveam in fata marea albastra de demult, acum inghetata. Se asezau pe mine nebunii, pe bucatica aia de piele din mine careia ii e dor.
Ce facem cand ne e dor?
De ce ne e dor?
De ce imi este dor? Cand s-au asezat atatia fulgi pe mine, ca nu mai vad decat un nebun de alb in mine. De ce imi e dor? Cand deja iarna miroase tarzie, si frigul a inghetat totul in aer...
Si de unde stiu ca e dor? Cand eram mica ii ziceam mamei ca simt ca ma sageata ceva in cap iar ea ma intreba daca ma doare capul. Ii spuneam, de unde sa stiu eu daca ma doare capul?Doar ma sageata ceva in cap... De unde stim cand e dor?Doar pentru ca doare?
Si de unde si dorul asta...de unde?... Si incotro...?
De ce ţin oamenii atât de mult să îşi ascundă rănile?De ce preferăm să facem orice altceva decât să lăsăm pe ceilalţi să vadă ce urme ne-au rămas din război?
M-am uitat într-o clipă de nebunie în jur şi i-am văzut pe toţi din metrou ca printr-o radiografie. Şi atunci mi-am dat seama... E simplu. Imaginează-ţi cum ar fi ca fiecare dintre noi să poarte pe chip fiecare rană a sufletului, să avem epiderma impregnată de arsura fiecărei dureri din noi...Să mergem pe stradă şi să ne vedem unii altora toate suferinţele printr-o simplă privire...Să stăm în metrou şi să ne uităm fascinaţi unii la alţii, la fiecare tăietură şi fiecare incizie şi fiecare dâră de sânge, toate adunate de-acolo din suflet, cu fiecare pierdere şi fiecare dezamăgire şi fiecare greutate de cărat.
Să te aşezi pe scaun. În stânga un om cu obrazul stâng crestat până în maxilar şi cu pielea brăzdată de urme lungi de nuiele, în dreapta un om cu ochiul drept sângerându-i, cu buzele uscate de-atât amar de neiubire, cu tenul gri şi lipsit de viaţă. În picioare lângă tine un om orb, cu cristalinul mat şi de nepătruns, cu faţa chircită şi plină de tăieturi, ca o tablă multiplicată de X şi 0. Toţi, cu câte un desen pe chip făcut noaptea cu unghiile ascuţite, din sânge şi pământ şi puroi...
De ce ţin oamenii atât de mult să îşi ascundă rănile?Păi, de ce ne-am arăta rănile, când ne e atât de frică să nu îi îndepărtăm pe ceilalţi, când ironic, avem atâta nevoie de ei?Ne e frică să arătăm toate lucrurile înfricoşătoare din noi. Ne e frică de urâţenia unei suferinţe întipărite pe epidermă. Nu e de mirare că am creat o lume imaginară a frumuseţii şi a perfecţiunii...să nu vadă nimeni sângele întărit şi pielea brăzdată de durere.
Şi tu? Dacă te uiţi în oglindă, tu ce răni ai pe chip?
Mi-aş dori câteodată să te ţin în palmă şi să opresc vântul care îţi ciufuleşte părul şi răneşte ochii.
Să îţi dau drumul şi-apoi din când în când, când văd că-ţi strălucesc iar ochii a neplâns, ţi-aş cânta încet, să adormi pe vocea mea ca într-un leagăn.
Iar când ai fi departe, ţi-aş şopti mereu înainte de culcare "Sleep tight butterfly..." şi apoi ţi-aş pune-n fiecare seară, cu gândul, câte-o prăjiturică sub pernă...să îţi ţină de cald şi de dor...
Tuturor puilor de om de pe planetă...
Hai cu mine până la capătul lumii, poate lumea are totuşi un capăt...
