De undeva de la marginea Caii Lactee

Pe vremuri iti faceai parul cu ondulatorul meu. Te asezai pe fotoliul meu verde si iti analizai fiecare bucla imensa de par cum se rasucea in reflexia oglinzii mele magnifier. Intotdeauna ma infiora imaginea asta gigantica a ta, cu buzele supradimensionate si incordate si cu ochii inuman de mari. Cand tu de fapt stateai acolo molcolm pe fotoliul meu verde si te priveai cu nesat ca si cum perfectiunea buclelor tale statea in fiecare milimetru. Si chiar asa si era, fiindca erai perfect pana la ultimul por. Ca o papusa de portelan, inalta de 4 metri. Erai un monstru de portelan care isi facea parul pe fotoliul meu verde.

In restul timpului erai normal as zice. Fiindca dimineata te trezeai ciufulit. Si cine nu iubeste oamenii ciufuliti dimineata? Cu moleseala ochilor tai si cu micile tale mmm-ituri la simtul primelor raze de soare pe sub gene...Ce sa spun. Un rasfatat. In cateva clipe faceai ochii mari, te intindeai cu calcaiele atarnand in continuarea patului si te ridicai. Ca o caprioara ciufulita, imbracat intr-un tricou pe care scria “I’m a very nice guy but don’t make me roar” si care sta 20 minute la dus. De parca o caprioara adevarata si-ar permite sa stea atat la imbaiere pe malul raului fara teama de vreun pradator. Esti tu o creatura ciudata, presupun..

Ei bine, degeaba ti-as fi reprosat vreodata ceva. Cred ca ascundeai in buclele alea si 5 kile de incapatanare. Dar ce puteam face…papuselor de portelan greu le schimbi miezul. Si uite-asa, iti incepusesi propriul tau ritual la mine acasa si la mine in suflet. Tu cu ochii tai mari. Te fascina cand imi faceam unghiile in nuanta aia moale de lila si te prindeam uneori uitandu-te in oglinda mea magnifier si sufland in pensula mea de pudra ca sa vezi cum cad apatic stropii aceia stralucitori de blush… exact ca intr-un glob de craciun cu fulgi de nea si sclipici. Cateodata te visam asa, ca prin oglinda aia blestemata, cu ochii mari prin care se scurgeau lenes stelute si cu parul ciufulit, uitandu-te incremenit la mine. Cine sa iti poata prinda gandurile alea ale tale care pluteau ca prin tempera, asa ca o rabufnire diafana. Ma uitam la tine ore intregi … De multe ori chiar ma gandeam ca nu poti fi uman. Probabil vii de pe vreo planeta ciudata si misterioasa de la Capatul Caii Lactee. Trebuie sa existe un motiv pentru care ai pielea atat de alba si varful degetelor asa fin. Oamenii de obicei sunt mai zgrunturosi…

De la o vreme incepusesi sa nu iti mai faci bucle. Si ramaneai asa toata ziua, cu parul ciufulit nici drept nici cret si ieseai afara pana in parcul dinspre strada cu casute.Acolo te gaseam de multe ori desenand portrete care ieseau din contururile unor valuri sau unor umbre de copaci. Niciodata nu ai putut sa imi explici ce sunt. Asa ca ma framantam teribil incercand sa patrund prin contururile desenului si sa te vad pe tine, cu pielea ta de lapte si cu genele tale rasucite. Te visam asa, distorsionat si luand forma celor mai bizare desene iar dimineata ma trezeam ca dupa o betie, cu gandurile ravasite si desprinsa din lumea asta, iar tu erai acolo langa mine dormind cu cea mai inocenta rasuflare ca si cum nu facusesi nimic.

Intr-o zi te-am gasit in baie, in fata oglinzii urate de la baie care nu ti-a placut niciodata si care acum, dupa atata timp, salasluia locul crimei. O chiuveta plina de bucle matasoase deasupra careia stateai un pic aplecat , cu capul golas si cu o foarfeca rosie in mana. Foarfeca mea, cu care inainte imi taiai linia rochitelor si bretonul. Nu ai scos absolut niciun sunet. Nicio miscare. Niciun suflu. Te uitai incremenit la chipul acela din oglinda, de marime 1:1, cu buzele incordate si maxilarele alungite de parul care acum contura o forma ciuntita. Nu te-ai miscat de acolo pana tarziu noaptea. M-am dus la culcare singura si nauca, iar cand m-am trezit nu am mai gasit decat buclele tale ramase in chiuveta.

Le-am pastrat intr-un plic, iar uneori il deschid si inca simt mirosul ala al tau care parca vine din tenebrele noptii. De atunci mi-e greu sa imi dau seama cand visez si cand nu. Daca nu l-as fi pastrat as fi putut sa jur ca nu ai fost real. Ca ai fost doar o plasmuire a imaginatiei mele plutoniene, cu ochii mari si chipul distorsionat prin oglinda mea. Cateodata ma uit prin ea incercand sa inteleg pe unde ti-ai lasat conturul chipului insa privirea mea se pierde prin ceata magnifier-ului. Am renuntat si la oglinda asta. Am pastrat-o pe cea din baie. Pacat ca nu poate vorbi, ma intreb de-atatea ori oare ce i-ai zis in noaptea aia tainica si blestemata…

De-atunci nu visez decat desenele tale…si darele alea colorate parca lasate de vreo stea cazatoare…Precis te-ai intors inapoi la marginea Caii Lactee…Cautai tu ceva in praful pudrei mele…