Mi-a fost dor de mine in ultima vreme. Si poate de fapt, inca imi e...E ciudat cand simti ca lucrurile incep sa se petreaca in afara ta, ca oarecum te preumbli prin oras, prin casa, in afara pielii tale. Ca te vezi cu oameni, pe care ii stii sau poate nu, si ca dai mana cu ei, o mana goala intinsa din inertie, ca te trezesti dintr-o data vorbind cu ei fara sa intelegi cum de te-a purtat vocea pana aici. Cata goliciune. Cata speranta.
Pana la urma, chiar suntem noi cu noi. Tu cu tine, de fapt. Ne ciocnim unii de altii doar pentru ca ne trebuie puncte de sprijin. De-asta si doare ciocnirea...pentru ca nu o intelegem.
Oamenii pleaca. Sau nici macar. Raman chiar. Si asta e uneori cel mai dureros. Cand raman si e ca si cum ar fi plecat.
E grea echilibristica. Iar firul e asa subtire...unde incepe linistea si unde se termina nebunia? Cand eu nu sunt acrobata...un dans atat, atat de imprevizibil, cu ochii inchisi si cu picioarele in prelungirea sufletului.
Amintiri? Poate doar unele netraite...dorite din carne, cu tot sufletul...Vioara care se ascunde in mine si care cere sa fie stoarsa de muzica si durere. Portretul meu care vrea sa iasa, sa imi crape prin piele, de neputinta si de amortire, care ma bantuie prin vise, care ma transforma intr-un werewolf la prima raza a lunii. Cata cautare, doar pentru o nota. o nota care nu stiu daca exista in gama asta muzicala din jurul meu. sau poate caut gresit, in jurul meu... Cata piele scrijelita incercand in disperare sa-mi dibuiesc conturul in carbune, cate unghii rupte in tablouri facute pe sculat-din-somn, smulse din suflet ca niste scaieti care iti raman sub pielea degetului..
Trebuie sa fie ceva real..din toata nebuloasa asta...macar ceva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu