El

Ieri m-au vizitat nişte foşti prieteni..vechi prieteni. Mi-au bătut la uşa nebuniei, cu ochii roşii şi spasmodici, cu pielea vânătă şi cu hainele rupte şi prăfuite. Ele, ele, fantomele mele de demult..Desigur, venind să-şi revendice dreptul de ocupaţie ce li l-am renegat de mult timp deja. Probabil povestea Îmblânzitorului le-a sculat ochii de mult veştejiţi. Aşa că s-au hotarat să vină cotropind, cu gândul să mă posede şi să îmi fure minţile. Pentru o clipă aproape mi le pierdusem.
Dar atunci a apărut El. Ca lumina dimineţii, ca un prinţ cu chip de nevăzut ce-ţi apare în cele mai grele coşmare ale nopţii, cu o trenă lungă şi mirosind a mare şi a pâine caldă de ţară, şi care alungă toate tenebrele şi toate mâinile scheletice ce par să-ţi iasă din suflet, străpungându-l. Posedându-l. A apărut El şi atunci au dispărut toate, toate fantomele şi fantasmele şi tenebrele sufletului meu, ca nişte năluciri ce dispar într-o altă dimensiune. Am răsuflat atât de uşurată, a venit El...şi dupa atâtea nopţi de iad în care-l chemam ca şi cum ţi-ai chema sufletul să vină înapoi, dupa atâtea nopţi în care l-am chemat şi-mi apărea mereu doar pentru o clipă, fără să-i vad ochii ci doar lumina, cât să mă rupă din negura nopţii, după atâta sete de el, acum l-am văzut. I-am zărit chipul şi m-am reflectat în ochii lui de culoarea înnoptării şi-aşa am înţeles. Erau ochii lui negri cei care năşteau lumina cu care să-mi alunge demonii. E El, e chiar El...cât te-am aşteptat, iubitule...aici, în lumea mea de sticlă, păşind pe vârfuri printre oamenii cu pielea de carton, cu braţele de lemn, cu chipurile albe şi buzele minuscule pictate roşii.
Eşti Tu, iubitule. Bine ai venit...lasă-ţi calul alb la adăpat şi vino acasă, la mine-n suflet..