Aer

Se revarsa peste mine adevarul ca un voal de nebunie, atat de crunt il simt viu in teasta mea si in coloana mea vertebrala.

Am descoperit adevarul ca pe o revelatie a unei comori bine ascunse, si e la fel de pretios ca si comoara in sine. Caci adevarul e singurul care poate da viata lumii acesteia incremenite, tablou in miscare cu oameni vii-dar-morti, ca o flacara cu combustie interna, care arde mereu si mereu si mereu.

Oameni vii-dar-morti, cu miez de soare dar cu piele de gheata, cu ochi din stele dar orbi pe intuneric, singura noastra sansa e lumina care se revarsa din noi, din adancul adancimii. Adevarul. Minunea aceasta care ne tine in viata, si la care multi se chiorasc decenii si tot nu o vad…desi e din noi, e chiar din noi, ne e atat de teama sa ne uitam inauntrul nostru, fiindca in afara lui pare mai usor, ne e asa teama de intunericul asta care pare sa ne cuprinda adancul incat nu ne dam seama ca din el vine singura noastra lumina. Minunea aceasta. Adevarul. E miezul nostru, singurul care exista, doar ca tindem sa il acoperim. Sa il sufocam. Cu atatea straturi de neadevar, incat undeva pe drum uitam de el, si ne doare. Ne doare desacralizarea, ca un act de instrainare de tine insuti. Doar ca undeva acolo, vom tanji mereu dupa el. Caci doar miezul acesta fantastic ne poate face reali. Sacri. Noi.

Adevarul asta…A iesit undeva prin mine si mi-a strapuns toate straturile de piele ce-l acopereau…si de atata viata, parca in sfarsit respir…

Sufletul

Si pentru ca ganduri de genul imi bantuie mintea, postez o poezioara foarte sugestiva..

Sufletul Ana Blandiana

Sufletul e ceva în noi Care nu poate exista în afară. De câte ori nu mi s-a întâmplat Să descopăr Suflete goale în iarbă trăgând să moară. Le luam cu grijă în palmă, Dar niciodată Nu găseam destul de repede pe cineva Să le primească în sine, Simţeam căuşul palmei gol Şi-un abur, neatins de frunze, trecea Bănuitor prin trupul meu. Sufletul se-adăposteşte în noi De Dumnezeu?

Raze de soare

O mica raza de soare mi-a zis ieri sa am grija de sufletul meu (si cu atata caldura, ca m-a cotropit …). Ii voi raspunde acum ca asta si fac. De ce altceva sa am grija pe lumea asta, cand sufletul e tot ce ne-a ramas?

O alta raza mi-a soptit tot ieri sa am grija sa nu sufar. Dar nu imi e frica de asta. Sunt mai deschisa decat un camp de batalie. Si mai nebuna decat un razboinic care lupta in pijamale…fiindca stiu ca forta vine dinauntru, si nu din scut. Fiindca scutul pare ca te protejeaza uneori, dar protejatul asta nu te face decat mai slab. Fiindca scutul nu iti da puterea sa lupti, ci ti-o ia, te trage in jos, caci e greu…
Nu te ingrijiora pentru mine, turturico ( ioi, mi-e dor de tine ma, un an!!). Sunt aici, cu inima plina de iubire si cu zambetul pe buze, astea imi sunt armele…

E asa frumos afara...cand te gandesti cata iubire ascundem fiecare dintre noi, mai ca te inunda atatea raze de soare..

Spune NU

“....m-a pus tata sa-i s........... .... , dupa aceasta ma trimitea sa ma spal pe dinti, in gura si pe maini”. “Faceam asta pina curgea ceva alb..." Este declaratia socanta a unei copile de doar opt ani si trei luni. De cand era la gradinita a fost supusa unor abuzuri sexuale de catre tatal sau. O poveste cutremuratoare care din nefericire este si povestea multor altor copii de aceiasi varsta. O poveste care sfideaza normalitatea si inocenta copilariei. Copila despre care va vorbim este internata acum intr-o sectie de neuropsihiatrie infantila, impreuna cu mama ei, iar cel care a abuzat-o, adica tatal este liber, acasa.
Legislatia in astfel de cazuri este extrem de permisiva, iar consecintele ce decurg sunt dezastruoase pentru dezvoltarea normala a unui copil. Justitia, in astfel de cazuri, pune in balanta cuvantul copilei cu cel al tatalui si nu da prioritate interesului suprem al copilului, care ar trebui sa primeze.

Ministerul Justiţiei susţine că s-a “renunţat la reglementarea incestului ca infracţiune distinctă, fiind preferată prevederea ipotezelor de incest regăsite cel mai frecvent în practica judiciară ca forme agravate ale unora dintre infracţiunile la viaţa sexuală”. În plus, potrivit aceleiaşi instituţii, “la nivelul comisiei pentru elaborarea Codului Penal s-a apreciat că nu sancţiunile de natură penală constituie cea mai adecvată metodă de combatere a fenomenului, ci mai degrabă un sistem de măsuri de natură medicală şi socială, incestul având la bază mai ales factori de ordin patologic”.
Haideti sa ne implicam in actiunea asta,trimiteti mai departe ,dar inainte semnati petitia ; trebuiesc stranse 250.000 de semnaturi cate 5 .000 din fecare judet minimum .La urma urmei este vorba de viitorul unor copii,copii carora le este furata copilaria si tot ce au mai inocent si frumos ! Implicati'va, semnati,si trimite'ti mai departe ! Trebuie sa ne facem auziti cumva !


E ca un mic forward, e un mesaj pe care il dau mai departe, pentru ca mi se pare monstruoasa situatia avand in vedere ca alternativa sta in mainile noastre. Sunt pur si simplu unele lucruri carora le putem spune Nu.
Spune NU!

__._,_.___

Clepsidrei

Ciudata trecerea timpului.

Am inchis ieri ochii si in timp ce stateam cu cronometrul deschis, incercam sa vad daca pot simti trecerea precisa a unui minut (fara sa numar). Si pentru ca eram ori pe aproape ori la secunde bune de cele 60, am repetat de mai multe ori micul experiment, in indelungi incercari, in diferite momente ale zilei, cu diferite ganduri anterioare prin capusor.
Singurul lucru pe care pot spune ca l-am invatat a fost nu cum sa devin un mic cronometru, ci ca timpul nu exista. Cel putin nu in esenta lui strict matematica pe care i-o atribuim. Timpul e o curgere, un rau care e cand involburat, cand limpede, cand rapid, cand sec, si ce e si mai ciudat, noi putem inota prin raul asta. In ritmul nostru! Atata doar ca trebuie oarecum sa ii cunoastem...micile secrete...

Am simtit mereu ciudat curgerea aceasta pe trupul meu. E ca si cum desi nu stiu sa inot prea bine, chestia asta ajunge cumva sa se plieze intr-un mod ciudat pe conturul meu. Cumva, timpul ajungea sa fie propria mea valenta, prelucrata intr-un mod imperceptibil din exterior si totusi pregnant de contorsionat dinauntrul meu.

E corpul meu, asemanator clepsidrei. Timpul trece prin mine cum trece nisipul prin clepsidra. Trupul meu contureaza timpul, la fel cum nisipul ia forma clepsidrei.

Am avut un apetit gigantic in ultima vreme, e ca si cum as manca intruna. Ironic sau nu, m-am ingrasat. Cu o aglomerare de nisip, timpul clepsidrei are acum alta densitate. Trupul meu e aglomerat de atata timp. Trece prin mine atata timp, iar clepsidra cere nisip in disperare, incat am devenit un gigant. Conturul meu s-a redefinit printr-o noua re-creere temporala.
Eu, cea care ascunde o obezitate in maduva spinarii, am devenit timp...Nisipul a devenit clepsidra...

Niste pistruiati

S-a apucat de ploaie azi, ce vreme crunta de betie mi-as pierde capul de-atata euforie, si-as scrie pana mi-as toci varful degetelor, de-atata rasunet greu si cristalin, zici ca-mi curge ploaie si nu sange prin mine ..

Azi, hoinărind prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz, m-a calcat pe picior Mircea Cartarescu. Si-a cerut iertare si i-am raspuns zambind ca e in regula. Chiar si acum zambesc. M-a calcat pe picior Cartarescu...zici ca as spune m-a apucat dumnezeu de-un picior, si poate chiar asa e. Un semn tare fain, mai ales cand capusorul tau tocmai se gandea ce zi geniala de scris, dintr-o data apare o motocicleta parcata sub stele care iti soarbe privirea cu ochii de pradator. Atata energie statica in cele maxim doua secunde incat pana si-acum mi-e frica sa nu ma electrizez doar cu gandul.
Da, eu, cea care poseda tot felul de obiecte electrice...Beware!

Suflete cu usile inchise

Am ajuns azi la concluzia ca am nevoie de un refugiu. Un refugiu in care sa pot fi la granita intre doua lumi diferite, astfel incat sa le pot observa fiecare contur si totusi sa nu apartin niciuneia din lumi, sa fiu eu deasupra lor ca un Ochi imens plurisenzitiv (sper ca exista cuvantul) care sa poate simti absolut fiecare detaliu.

Am simtit atat de crunt dorinta asta incat efectiv mi-a intrat in sange. Am fost, pentru o zi, in afara universului terestru, asa ca am putut observa lucruri socante prin simplul fapt ca suntem mereu asa dar nu ne dam seama.
M-am oprit in mijlocul intersectiei din Piata Unirii, exact la bratul gurii de metrou de langa BRD (sau ce banca o fi aia). M-am sprijinit de el cu spatele inspre splai, si am stat asa cel mai probabil maxim 8 minute. 8 minute in care totul s-a intamplat parca la nesfarsit, la fel. Acelasi card de oameni venind dinspre Universitate cu acelasi mers si acelasi ritm, cu aceeasi privire inchisa, oprindu-se pe trotuarul de langa chioscul cu ziare si asteptand la semafor, timp in care acelasi card de masini absolut identice, urmand parca aceleasi urme invizibile lasate de roti, trec intr-una pana cand vine randul lor sa se opreasca. Urmeaza marsul oamenilor, ca un grup compact de furnici din care mai iese in evidenta din cand in cand o geaca portocalie sau un carucior de copil, un mars al tristetii, al usilor inchise, caci fiecare merge (la servici, la mcdonalds ca de, foamea, etc), dar nu stie de ce merge. Totul merge, dar nimeni nu merge cu adevarat, fiindca miscarea e doar fizica, nimeni nu merge cu sufletul deschis. Asa incat desi dezolant de zgomotos si agitat si plin de forfota, mi-a parut un peisaj static, trist, care nu transmite nimic, chiar gol, deasupra caruia stateam eu, ca aceeasi tipologie de personaj din aceeasi secventa de film care imi bantuie gandurile de ceva vreme.
Trecem unii pe langa altii si nici macar nu ne mai vedem, cand e ultima oara cand ai stat sa te uiti la fiecare om in parte care trece pe langa tine si sa ii observi acel ceva, forma de peste a ochilor, albul naucitor al pielii, si sa vezi cata frumusete se ascunde in fiecare? Mergem pe strada, suflete cu usile inchise, ca o masina blocata pe dinauntru care merge automat, insa e goala-goala, si merge degeaba. Risipim atata benzina pentru ce? Pentru lipsa asta totala de miscare sufleteasca? O sa ajungem cu totii niste obezi ai sufletului. Bine ca avem grija de kilogramele in plus pe care le punem pe noi...