Suflete cu usile inchise

Am ajuns azi la concluzia ca am nevoie de un refugiu. Un refugiu in care sa pot fi la granita intre doua lumi diferite, astfel incat sa le pot observa fiecare contur si totusi sa nu apartin niciuneia din lumi, sa fiu eu deasupra lor ca un Ochi imens plurisenzitiv (sper ca exista cuvantul) care sa poate simti absolut fiecare detaliu.

Am simtit atat de crunt dorinta asta incat efectiv mi-a intrat in sange. Am fost, pentru o zi, in afara universului terestru, asa ca am putut observa lucruri socante prin simplul fapt ca suntem mereu asa dar nu ne dam seama.
M-am oprit in mijlocul intersectiei din Piata Unirii, exact la bratul gurii de metrou de langa BRD (sau ce banca o fi aia). M-am sprijinit de el cu spatele inspre splai, si am stat asa cel mai probabil maxim 8 minute. 8 minute in care totul s-a intamplat parca la nesfarsit, la fel. Acelasi card de oameni venind dinspre Universitate cu acelasi mers si acelasi ritm, cu aceeasi privire inchisa, oprindu-se pe trotuarul de langa chioscul cu ziare si asteptand la semafor, timp in care acelasi card de masini absolut identice, urmand parca aceleasi urme invizibile lasate de roti, trec intr-una pana cand vine randul lor sa se opreasca. Urmeaza marsul oamenilor, ca un grup compact de furnici din care mai iese in evidenta din cand in cand o geaca portocalie sau un carucior de copil, un mars al tristetii, al usilor inchise, caci fiecare merge (la servici, la mcdonalds ca de, foamea, etc), dar nu stie de ce merge. Totul merge, dar nimeni nu merge cu adevarat, fiindca miscarea e doar fizica, nimeni nu merge cu sufletul deschis. Asa incat desi dezolant de zgomotos si agitat si plin de forfota, mi-a parut un peisaj static, trist, care nu transmite nimic, chiar gol, deasupra caruia stateam eu, ca aceeasi tipologie de personaj din aceeasi secventa de film care imi bantuie gandurile de ceva vreme.
Trecem unii pe langa altii si nici macar nu ne mai vedem, cand e ultima oara cand ai stat sa te uiti la fiecare om in parte care trece pe langa tine si sa ii observi acel ceva, forma de peste a ochilor, albul naucitor al pielii, si sa vezi cata frumusete se ascunde in fiecare? Mergem pe strada, suflete cu usile inchise, ca o masina blocata pe dinauntru care merge automat, insa e goala-goala, si merge degeaba. Risipim atata benzina pentru ce? Pentru lipsa asta totala de miscare sufleteasca? O sa ajungem cu totii niste obezi ai sufletului. Bine ca avem grija de kilogramele in plus pe care le punem pe noi...