De undeva de la marginea Caii Lactee

Pe vremuri iti faceai parul cu ondulatorul meu. Te asezai pe fotoliul meu verde si iti analizai fiecare bucla imensa de par cum se rasucea in reflexia oglinzii mele magnifier. Intotdeauna ma infiora imaginea asta gigantica a ta, cu buzele supradimensionate si incordate si cu ochii inuman de mari. Cand tu de fapt stateai acolo molcolm pe fotoliul meu verde si te priveai cu nesat ca si cum perfectiunea buclelor tale statea in fiecare milimetru. Si chiar asa si era, fiindca erai perfect pana la ultimul por. Ca o papusa de portelan, inalta de 4 metri. Erai un monstru de portelan care isi facea parul pe fotoliul meu verde.

In restul timpului erai normal as zice. Fiindca dimineata te trezeai ciufulit. Si cine nu iubeste oamenii ciufuliti dimineata? Cu moleseala ochilor tai si cu micile tale mmm-ituri la simtul primelor raze de soare pe sub gene...Ce sa spun. Un rasfatat. In cateva clipe faceai ochii mari, te intindeai cu calcaiele atarnand in continuarea patului si te ridicai. Ca o caprioara ciufulita, imbracat intr-un tricou pe care scria “I’m a very nice guy but don’t make me roar” si care sta 20 minute la dus. De parca o caprioara adevarata si-ar permite sa stea atat la imbaiere pe malul raului fara teama de vreun pradator. Esti tu o creatura ciudata, presupun..

Ei bine, degeaba ti-as fi reprosat vreodata ceva. Cred ca ascundeai in buclele alea si 5 kile de incapatanare. Dar ce puteam face…papuselor de portelan greu le schimbi miezul. Si uite-asa, iti incepusesi propriul tau ritual la mine acasa si la mine in suflet. Tu cu ochii tai mari. Te fascina cand imi faceam unghiile in nuanta aia moale de lila si te prindeam uneori uitandu-te in oglinda mea magnifier si sufland in pensula mea de pudra ca sa vezi cum cad apatic stropii aceia stralucitori de blush… exact ca intr-un glob de craciun cu fulgi de nea si sclipici. Cateodata te visam asa, ca prin oglinda aia blestemata, cu ochii mari prin care se scurgeau lenes stelute si cu parul ciufulit, uitandu-te incremenit la mine. Cine sa iti poata prinda gandurile alea ale tale care pluteau ca prin tempera, asa ca o rabufnire diafana. Ma uitam la tine ore intregi … De multe ori chiar ma gandeam ca nu poti fi uman. Probabil vii de pe vreo planeta ciudata si misterioasa de la Capatul Caii Lactee. Trebuie sa existe un motiv pentru care ai pielea atat de alba si varful degetelor asa fin. Oamenii de obicei sunt mai zgrunturosi…

De la o vreme incepusesi sa nu iti mai faci bucle. Si ramaneai asa toata ziua, cu parul ciufulit nici drept nici cret si ieseai afara pana in parcul dinspre strada cu casute.Acolo te gaseam de multe ori desenand portrete care ieseau din contururile unor valuri sau unor umbre de copaci. Niciodata nu ai putut sa imi explici ce sunt. Asa ca ma framantam teribil incercand sa patrund prin contururile desenului si sa te vad pe tine, cu pielea ta de lapte si cu genele tale rasucite. Te visam asa, distorsionat si luand forma celor mai bizare desene iar dimineata ma trezeam ca dupa o betie, cu gandurile ravasite si desprinsa din lumea asta, iar tu erai acolo langa mine dormind cu cea mai inocenta rasuflare ca si cum nu facusesi nimic.

Intr-o zi te-am gasit in baie, in fata oglinzii urate de la baie care nu ti-a placut niciodata si care acum, dupa atata timp, salasluia locul crimei. O chiuveta plina de bucle matasoase deasupra careia stateai un pic aplecat , cu capul golas si cu o foarfeca rosie in mana. Foarfeca mea, cu care inainte imi taiai linia rochitelor si bretonul. Nu ai scos absolut niciun sunet. Nicio miscare. Niciun suflu. Te uitai incremenit la chipul acela din oglinda, de marime 1:1, cu buzele incordate si maxilarele alungite de parul care acum contura o forma ciuntita. Nu te-ai miscat de acolo pana tarziu noaptea. M-am dus la culcare singura si nauca, iar cand m-am trezit nu am mai gasit decat buclele tale ramase in chiuveta.

Le-am pastrat intr-un plic, iar uneori il deschid si inca simt mirosul ala al tau care parca vine din tenebrele noptii. De atunci mi-e greu sa imi dau seama cand visez si cand nu. Daca nu l-as fi pastrat as fi putut sa jur ca nu ai fost real. Ca ai fost doar o plasmuire a imaginatiei mele plutoniene, cu ochii mari si chipul distorsionat prin oglinda mea. Cateodata ma uit prin ea incercand sa inteleg pe unde ti-ai lasat conturul chipului insa privirea mea se pierde prin ceata magnifier-ului. Am renuntat si la oglinda asta. Am pastrat-o pe cea din baie. Pacat ca nu poate vorbi, ma intreb de-atatea ori oare ce i-ai zis in noaptea aia tainica si blestemata…

De-atunci nu visez decat desenele tale…si darele alea colorate parca lasate de vreo stea cazatoare…Precis te-ai intors inapoi la marginea Caii Lactee…Cautai tu ceva in praful pudrei mele…

Cum te poti concentra pe o asa o vreme? Cum?

E ca si cum ti se blocheaza orice celula nervoasa, si fiecare bucatica cerebrala si non-cerebrala din tine se gandeste la cat de fain ar fi sa zburzi nitel pe-afara. La o papadie de-aia cum gaseam pe camp la mamaia cand incepea sa bata vant de vara, la mirosul aerului de primavara care te izbeste cand deschizi fereastra...

E o vreme numai buna de iubit. Eu asa zic.
Si avand in vedere cat de mult mi-am revigorat simturile dupa o perioada de tacere, parca doar daca imi scot nasul pe geam si totul explodeaza. Si desi pana acum nu am experimentat nicio primavara pe nevorbite, de data asta mi se pare absolut geniala.

Culorile, energia oamenilor, zambetele, mirosul, hainele. Pasarile din copaci, lumina soarelui... Ce rost ar mai avea cuvintele aici, hehe...

Si apropo de tacerea aceasta a mea. Mi se pare foarte interesant cum toti barbatii sunt foarte atrasi de acest aspect. Oare chiar atat de terorizati sunt ei mititeii de o voce feminina? Sau poate doar intimidati de intelesul cuvintelor...cine stie...

Oricum. Miroase a nou si a iubire. Frumos.
Astept si papadia aia de la Fat-Frumos iar totul va fi grozav.

The grass was greener

Adorm f greu noaptea. Si ma dor oasele de-atata zvarcolit in pat blocandu-mi mintea pe "Adormi, adormi, adormi, adormi, adormi!!".
Dimineata ma trezesc cu o durere de cap, ca si cum nu as fi dormit de zile. Ca si cum in somn as fi ramas treaza si nedormita, iar durerea mi-ar fi singura amintire a ceea ce mi s-a intamplat in somn.

Probabil e un motiv al insomniei. Trebuie sa fie. Dar cred ca imi e prea frica sa stau sa il gasesc, mi-ar trebui un curaj enorm sa hoinaresc de nebuna prin visele si prin spasmele care ma bantuie noaptea. Dar nu numai nebuna, si singura.

Nebuna, nu mi-e frica de asta. Iar singura, hmm..n-ar fi ceva nou. Atunci, de ce imi este asa greu sa prind de picior piticul asta de pe creier care nu imi da pace?

Acesta e un articol dedicat probabil nimanui si tuturor.
Simteam doar nevoia egoista sa share it to the world.
Mai taie din greutatea nebuniei...



Steps taken forward, but sleep walking back again...

De unde si dorul...

M-am asezat pe calorifer azi, mancand ciocolata si numarand fulgii de zapada. Stateam la geam, si aveam in fata marea albastra de demult, acum inghetata.
Se asezau pe mine nebunii, pe bucatica aia de piele din mine careia ii e dor.

Ce facem cand ne e dor?

De ce ne e dor?

De ce imi este dor? Cand s-au asezat atatia fulgi pe mine, ca nu mai vad decat un nebun de alb in mine. De ce imi e dor? Cand deja iarna miroase tarzie, si frigul a inghetat totul in aer...

Si de unde stiu ca e dor?
Cand eram mica ii ziceam mamei ca simt ca ma sageata ceva in cap iar ea ma intreba daca ma doare capul. Ii spuneam, de unde sa stiu eu daca ma doare capul?Doar ma sageata ceva in cap...
De unde stim cand e dor?Doar pentru ca doare?



Si de unde si dorul asta...de unde?... Si incotro...?

De undeva din spatele oglinzii

 

  Eram azi în metrou când m-a bufnit gândul.

 De ce ţin oamenii atât de mult să îşi ascundă rănile?De ce preferăm să facem orice altceva decât să lăsăm pe ceilalţi să vadă ce urme ne-au rămas din război?

  M-am uitat într-o clipă de nebunie în jur şi i-am văzut pe toţi din metrou ca printr-o radiografie. Şi atunci mi-am dat seama... E simplu. Imaginează-ţi cum ar fi ca fiecare dintre noi să poarte pe chip fiecare rană a sufletului, să avem epiderma impregnată de arsura fiecărei dureri din noi...Să mergem pe stradă şi să ne vedem unii altora toate suferinţele printr-o simplă privire...Să stăm în metrou şi să ne uităm fascinaţi unii la alţii, la fiecare tăietură şi fiecare incizie şi fiecare dâră de sânge, toate adunate de-acolo din suflet, cu fiecare pierdere şi fiecare dezamăgire şi fiecare greutate de cărat.

 Să te aşezi pe scaun. În stânga un om cu obrazul stâng crestat până în maxilar şi cu pielea brăzdată de urme lungi de nuiele, în dreapta un om cu ochiul drept sângerându-i, cu buzele uscate de-atât amar de neiubire, cu tenul gri şi lipsit de viaţă.  În picioare lângă tine un om orb, cu cristalinul mat şi de nepătruns, cu faţa chircită şi plină de tăieturi, ca o tablă multiplicată de X şi 0. Toţi, cu câte un desen pe chip făcut noaptea cu unghiile ascuţite, din sânge şi pământ şi puroi...

 De ce ţin oamenii atât de mult să îşi ascundă rănile?Păi, de ce ne-am arăta rănile, când ne e atât de frică să nu îi îndepărtăm pe ceilalţi, când ironic, avem atâta nevoie de ei?Ne e frică să arătăm toate lucrurile înfricoşătoare din noi. Ne e frică de urâţenia unei suferinţe întipărite pe epidermă. Nu e de mirare că am creat o lume imaginară a frumuseţii şi a perfecţiunii...să nu vadă nimeni sângele întărit şi pielea brăzdată de durere. 

 Şi tu? Dacă te uiţi în oglindă, tu ce răni ai pe chip? 

Sleepless nights

    Mi-aş dori câteodată să te ţin în palmă şi să opresc vântul care îţi ciufuleşte părul şi răneşte ochii. 

    Să îţi dau drumul şi-apoi din când în când, când văd că-ţi strălucesc iar ochii a neplâns, ţi-aş cânta încet, să adormi pe vocea mea ca într-un leagăn.  

    Iar când ai fi departe, ţi-aş şopti mereu înainte de culcare "Sleep tight butterfly..." şi apoi ţi-aş pune-n fiecare seară, cu gândul, câte-o prăjiturică sub pernă...să îţi ţină de cald şi de dor...

   

    Tuturor puilor de om de pe planetă...

Hai cu mine până la capătul lumii, poate lumea are totuşi un capăt...

Cu usile carandu-le in spate...

Cat de capabili suntem sa vedem in ceilalti ceea ce sunt cu adevarat?

Foarte ciudata chestia asta. Si totusi inca raman la suprema mea idee. Undeva intre usile intredeschise din noi, simti mireasma celuilalt, asa cum e el. Poate usita ta e in ochii tai, sau in zambetul tau pe care il dai pe furate, sau poate in glasul tau, in atingerea ta, in tot ceea ce faci din tine si poate nici nu iti dai seama ca te da in vileag.

Acele lucruri mici care ne tradeaza. (iar aici pe principiul chinului tagmei masculine, voi spune ca uneori lucrurile mici fac toata povestea)

Care ne intra in carne zi de zi si nici nu stim ce sunt, dar simtim ca sunt acolo. Ca au numele nostru intiparit pe fruntea lor (da, si "lucrurile" au frunte. si inima, si dinti si piele si unghii si dorinte si tot).

Usile...

Panditul zambetului unei persoane abia cunoscute.
Bulgarele de zapada pastrat in mainile goale pana in fata casei, sa ii simti conturul durerii pana in oasele inghetate.
Oitele care inca troneaza doar ca acum prezenta lor aduce caldura si liniste.
Culorile, culorile din suflet, de la verde la rosu inchis - transpuse peste tot, pe unghii, pe chip si pe glas.
Melodia pacatului original ce nu se poate asculta decat in pat, cu picioarele pe tavan si cu capul in jos si cu privirea-nspre luna, intr-o incremenire ireala.
Caldura din ceilalti care te loveste cand mai putin te astepti.
Dorinta de a imbratisa oameni dragi dincolo de harti complicate si ape grele.
Poezia din fiecare lucru aruncat haotic in camera (si totusi haosul e atat de drag cand e al tau si ii stii ordinea..), si gandurile de seara cu seara la o noua poezie.
Amintirea fiecarui lucru pierdut cu ocazia cunoasterii fiecarei noi persoane importante din viata (stiu sigur, ce pierd eu gasesc altii si devin semnele lor. iar eu gasesc ratacitii, si ei pierduti de printre alte suflete).
Gustul copilariei care ramane impregnat in fiecare Craciun, si in fiecare prajitura si glob pictat si cadou daruit.
Zambetul iubirii pentru care nu s-a inventat pana acum guma de sters (desi cati slabi dau cu pasta corectoare peste, ce minciuna..)
Trezitul din miez de noapte fiindca somnul e prea ingreunat de cuvintele acelea ce trebuie descoase intr-o noua rima.
Fiecare vis pentru care nu se poate gasi niciodata inlocuitor.
Cuvintele ramase pe retina inimii si a caror apasare dau melodia aceea pe care numai inima o stie.
Pretul fiecarei iubiri care de fiecare data ramane insa nepretuita.
Pozele pe care ti-ai dori uneori sa le imbratisezi cu sufletul ca apoi sa fie citite cu ochii inimii, cu fiecare nou personaj aparut.
Gara din care au plecat atatea trenuri, cu sau fara directie.
Asfintitul deasupra casei bunicii si cerul greu de stele, prea greu pentru un copil ce-abia ar indrazni sa le respire.

...Usile mele. O parte, caci abia ce-am reusit sa le pipai pe-acestea. Probabil cate mai asteapta, lung uitate....


Ce e special la ele, e ca dincolo de usile din noi, vom fi mereu aceeasi. Insa chiar si cu multe usi intredeschise... ma intreb...De ce unii oameni prefera sa vada altceva?

Poate ca sunt prea sincera uneori.