c'est mon petit prince

un mic omagiu...micului print...

"- Te du cu bine - zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla: limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.

- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor - spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte.

- Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.

- Numai timpul cheltuit cu floarea mea ... facu micul print, ca sa tina minte.

- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta - zise vulpea. Tu insa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.

- Eu sunt raspunzator de floarea mea ... spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte."

"- Stelele sunt frumoase, datorita unei flori pe care nimeni nu o vede ...

Eu i-am raspuns: "De buna seama", si m-am uitat, fara sa mai spun nimic, la undele nisipului batut de luna.

- E frumos pustiul ... - adauga el.

Si era adevarat. Intotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te asezi pe o duna de nisip. Nu vezi nimic. Nimic nu se aude. Si cu toate acestea, ceva straluceste in linistea lui ...

- De aceea e frumos pustiul - zise micul print - fiindca, undeva, el ascunde o fantana."

"- Te vei uita la stele, noaptea. La mine-acasa e prea mic, ca sa-ti arat unde se afla steaua mea. E mai bine asa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. asa incat te vei uita cu drag la toate stelele. Toate vor fi prietene cu tine. Si apoi, as vrea sa-ti fac un dar ...

Din nou a ras.

- Ah! puisor, puisor, imi place cand aud rasul acesta!

- Chiar el va fi darul meu ... va fi asa cum e cu apa ...

- Ce vrei sa spui?

- Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii. Pentru unii, cei care calatoresc, stelele sunt calauze. Pentru altii, sunt numai niste luminite. Savantii vad in ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucati de aur. Insa toate stelele acestea nu au grai ... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul ...

- Ce vrei sa spui?

- Noaptea, cand te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele eu voi rade, atunci va fi pentru tine ca si cand ar rade toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa rada!

Si-a ras din nou.

- Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea-ntotdeauna trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Iti va fi dor sa radem impreuna. Si vei deschide uneori fereastra, asa, numai de drag ... Iar prietenii tai se vor mira, vazandu-te ca razi de cate ori te uiti la cer. Atunci, tu le vei spune: "Da, intotdeauna stelele ma fac sa rad!" Iar ei te vor crede nebun. Va insemna ca ti-am jucat un renghi grozav ...

Si-a ras din nou.

- Va fi intocmai ca si cand, in loc de stele, ti-as fi daruit o sumedenie de clopotei ce stiu sa rada ..."

lui...

si trebuia sa fie ieri, dar hai sa zicem ca nu am avut puterea sa scriu ceva ieri...

o zi menita sa fie dedicata lui, lui si simbolului acela atat de pregnant in adancul meu, pur si neatins... doar atat...

si cat de trist ca nu a fost decat o zi trista...atat de trista...

si cat de greu e cand iti dai seama ca uiti constant niste lucruri atat de intiparite in tine incat devin chiar Ego, dar tu uiti. si lasi in urma ta bucati din tine pe care apoi le plangi si le readuci inapoi in tine. inmiit, si mai dureros. atat de trist cand realizezi ca puritatea acelui sentiment e impregnata atat de adanc cu durere, o durere care nu dispare. se evapora, dar vaporii raman in aceeasi camera cu tine, si intr-un ciclu nebun, vaporii devin nori, apoi furtuna si asa mai departe. iar acum...ma ploua...

si promisesem atat de multe. mie. mie si lui. nu pot sa cred ca m-am pierdut pe drum...
mi-e atat de dor. atat, atat de dor. de liniste...de puritatea initiala a iubirii si puterea cu care credeam in vise, in oameni. in mine...mi-e dor de vechiul eu, cand inca nu aparusera oitele in mintea mea, dinainte de orice intunecare. sau tristete...

as da orice sa adun acea putere cu care sa imi pot indeplini promisiunile, dar se pare ca nu fac decat sa uit de mine si sa ma prabusesc cand imi reamintesc. on and on and on. si din cand in cand, ma mai agat de cine reusesc. ai face bine sa fugi de pe acum, inainte sa termini de citit, sau s-ar putea sa te trezesti sufocat...

ever wondered where the lost things go?. desi stiu ca daca scriu aici nu ma va face sa ma simt mai bine, e ciudat ca totusi imi da impresia ca ii acord importanta cuvenita. cum am putut pierde ceva atat de drag? (si ce intrebare. irony, my dear friend)...

mais tu es pure et tu viens d'une etoile...uff...

inolvidabilul...micul print...

"Si-apoi, priveste! Vezi tu, acolo, lanurile de grau? Eu nu-mi aduc aminte de nimic. Si asta-i trist! Tu ai insa parul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, cand tu ma vei fi imblanzit! Graul, auriu si el, imi va aminti de tine. Si-mi va fi nespus de draga murmurarea vantului prin grau ..."

Goodbye alone

O sa incep prin a preciza ca nu, nu e o drama a varstei mijlocii a adolescentei, depresivo-solitaro-etc. E doar redarea atat de frapanta, a unei stari absolut de neinteles (nici nu incerc sa inteleg ceva) date de o melodie atat de...unica prin sentimentul pe care ti-l induce, ca o bautura care dupa prima inghititura ti se imprastie din piept pana in varful degetelor si pana la marginea neuronilor.
Si da, am dorinta asta absolut nebuna de a urla, de a hoinari in mijlocul unei ploi fierbinti si reci, in linistea infioratoare a stropilor de ploaie. Imi permit sa redau aici un mic citat dintr-o descoperire mai mult decat placuta facuta recent :

Si va ploua in noi toti,
Si-n afara noastra-i ger de crapa trupurile...

Nu ma pot abtine in a mentiona, din nou, atotcaparatoarea si eterna ironie ce parca a inceput sa dezvolte o mica obsesie pentru mine, mereu gata sa chicotesc pe orice tema. Numele micii revelatii de mai sus coincide, ce coincidenta superba a sortii ( sado-maso 24/7, huh?), cu numele...in fine...fascinatiei...

mi-e dor de...puritatea initiala a nebuniei acestei stari...
da...va trebui sa fac niste mici revizii...

you know, the moonlight is bleeding from out of your soul...

strangers

nu pot lupta cu asta.
e impotriva firii. nu poti intra intr-o camera cu usa inchisa, si mai rau si fara ferestre... am ciocanit de multe ori in usa aceasta deasupra careia scrie atat de ciudat, numele meu, uneori il recunosc "hei, asta sunt eu", dar alteori nu imi par decat hieroglife aranjate bizar. asa ca fug spre usile altora...dar nu pot intra, nu pot intra daca nu mi se deschide usa...

si pt ca simt ca am redat mult mai precis in discutia cu rux, impart putin din ea.

Twinkle: hb nam

Twinkle: sincer

Twinkle: mi-e groaza de mine

Twinkle: imi dau seama ca sunt infinita

Twinkle: e oribil sa iti dai seama de asta

rux: poate e doar o chestie de moment

Twinkle: mai nu stiu

Twinkle: dar sunt obosita

Twinkle: literar

Twinkle: moral

Twinkle: obosita

Twinkle: nu pot duce ceva fara sa simt ca cineva ma duce si pe mine

Twinkle: si imi dau seama k sunt irecuperabila

Twinkle: in atractia fata de mistere

Twinkle: si copilarii mature

Twinkle: da...

Twinkle: exact astea

Twinkle: dar e ciudat cand vezi ca uneori in spatele lor se ascunde nebunie

Twinkle: a ta sau a altora, nu conteaza

dar da...da, as lupta pentru zambetul acela ce inspira puterea de a spera, as sacrifica orice cer inalt deasupra-mi. as crede pana la limita puterilor in iubirea micului print pentru mica lui floare, pentru apusurile de soare... si as crede in oricine crede...

Twinkle: idealismul meu e asta...
Twinkle: e speranta
Twinkle: ca un copil caruia i-a fost furat dreptul de a visa
Twinkle: sper in a crede in vise...

singura precizare ar fi ca sunt un copil batran...o anomalie...copiii nu pot fi tristi...e contrar oricarei conceptii pe care sa o pot accepta...
atunci cineva sa imi deschida portile...de dupa care sa putem crede tot ce avem in micul rasarit de luna...
are cineva cheile camerei cu pianul?

de mult vroiam sa fac asta.poate ca ma cotropisera mii de spaime.poate asa sunt eu.dar acum simt ca trebuie sa impart asta cuiva.si nu, nu e poezia mea.ar fi fost mai simplu...

"Astm

Respir, un gand respir adanc,

Inspir, stele inspir si ma inspira,

Cat ma petrec usor plangand...

De a mea vina.

Lipesc, geana de geana imi zdrobesc,

Invins zaresc, patrund in vis,

Un vis ce tot ma-ndeamna sa adorm...

Si cred cumva ca m-a convins!

Sa-ntrepatrund, sa-ntrezaresc?

Adormind, stari anormale ma cuprind prea reci,

Mai am putere sa zambesc...

In somn, zanelor seci?

Lovesc, in religie eretic izbesc,

Infrant cugetand, infrant pricepand

Ierarhia anarhica din anarhia ierarhica...

Pasnica viata de celest!

De mana-o tin, emotiile-n van le mai retin,

Nici nu evit al ei eres, al ei elan, nici n-as comite vreun incest,

Decat de s-ar numi astfel privitul...

In ochii ei de-azbest ce-si vor sfarsitul.

Motive mi-a cerut, m-a intrebat urcand abrupt,

Spre-un cer mizer... si frica mi-a fost sa-i raspund.

De ciuda-acum, in a ei aripa dulce m-ascund...

Norocul meu ca-s efemer... si scund!

De gheata, nemiscat, deodata, ma gasesc asfixiat,

Cu timpul langa mine vinovat, stand uluit si treaz,

De-o ingera, profetic rai si iad devaluit...

Incerc acum sa inteleg, orbind lumina mata si al meu trai debusolat.

Doar de-un mic gand mai am vointa sa ma leg,

Si-l uit numai sa il expir,

Ma-neaca spaima de delir...

Ma straduiesc sa fug, sa scap...

Cantand,

Ma desprind si ma afund, vorbele-mi tac,

Cazand din aer spre pamant... ma vad cum cad...

Cerusem oare eu un cer prea sfant?"

...

si pentru ca m-am saturat sa fug si eu de mine , am decis in sfarsit (aleluia) sa postez o mica bucatica din mine (mai bine zis am gasit printre schitele salvate automat aceste versuri pe care le crezusem pierdute dupa un blestemat restart si pe care le-am transpus totusi, intr-o alta forma, intr-o noua poezie). aici jos, o mica particica din aceasta poezie de-a mea (prima rasuflare din ea, acum ea e monstruos schimbata, totusi in aceeasi esenta pastrata)


si fug si ingerii
de norii ce vin a prevesti furtuna
cu picuri grei, lovind intr-una
ne cauta haotic pe sub frunze...
si ne jucam de-a v-ati ascunsa...

Cat despre titlu...as spune doar ca poezia in varianta ei finala se numeste Ploua-ma. priviti-o ca pe o incantatie. o incantatie a ploii. un ritm tribal in jurul unui foc mocnind, si mii de murmure inaltandu-se prin pielea ce tanjeste-atat de crud si aspru dupa ploaie...ploua-ma...

murmur tarziu

e ciudat cand ploaia iti da peste cap planurile. si nu neaparat ca ar fi 1m apa afara, dimpotriva, e atat de calma si plapanda, parca iti sopteste ceva haotic la ureche. iar si iar.
chiar devine halucinant...de cand tanjeam dupa un moment in care sa pot sta cu ochii inchisi sa scriu in minte tot ce imi pot imagina...