Inainte...

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.

Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.

Inainte. Ce cuvant ciudat. Il folosim pentru a descrie doua opozitii de rangul cel mai ingrozitor. Trecutul si Viitorul...

Nu. Nu mi-e frica de viitor. Viitorul e nedefinit, de ce mi-ar fi teama de ceva ce aici, acum, nu exista? Trecutul insa. Trecutul va fi mereu in urma. Ne e groaza de trecut. De trecutul nostru si de trecutul celorlalti, indiferent daca s-au intersectat candva sau nu... Ciudat cum ceva trecut poate distruge atat de usor ceva ce ar fi putut urma. E ca si cum pasul tau din spate i-ar pune piedica celui ce abia paseste inainte... Asa si noi, ne tot punem piedici unul altuia...

"trecutul este totul, viitorul este nimic, alt sens al timpului nu existǎ"...