Our battle

Luptand impreuna, si totusi parca unul impotriva altuia. Aliati si dusmani in acelasi timp. Nu pot intelege, de ce nu putem invinge instinctul de supravietuire din care striga atata egoism? De ce nu putem renunta in incercarea disperata de a ne salva propria viata, cand impreuna cu cel de alaturi am putea gasi solutia menita sa ne tina in viata?

De ce ne e frica? De ce ne e teama sa ne fie frica, si de ce ratam toate perceptiile din jur inglobati in teama? Cand fericirea nu o atinge decat cel neinfricat...Pentru ca in sine, fericirea nu vine decat dupa ce castigi razboiul (si poate de aceea, majoritatea oamenilor isi pierd mintile si viata intr-o cautare disperata de putere in speranta atingerii acelei pseudo-fericiri) . Fericirea nu e decat liniste extatica si iubire. Iar iubirea, nu e decat un razboi in care intri neanuntat si din care iesi in incercarea disperata sa te salvezi. In care trist, dar putini curajosi raman pana la capat.

Iubirea e razboi. Doar ca spre deosebire de razboiul propriu zis, aici participa direct doar doua persoane, care trebuie sa lupte impreuna ca si una singura, impotriva marelui dusman, Teama. Razboiul e facut ca sa existe un invingator. Iubirea e o lupta pe care trebuie sa o invingi, si din care trebuie sa iesi invingator, amandoi unul singur.
De ce credeti ca oamenii inventeaza razboaie inutile, infantile si prostesti? (e jucaria meaa, da-mi-o inapoi!) Din cauza incapacitatii de a lupta in adevaratul razboi, singurul razboi pe care trebuie sa il ducem cu adevarat... De ce credeti ca se spune Make love, not war? Pentru ca desi antonimice, se aseamana atat de mult...

Suntem facuti sa fim puternici, nu lasi. De ce nu luptam pentru singurul lucru in care merita sa crezi?De ce?