Înfăşurată în pixeli

Trăiesc din poze. E aproape o boală. Mă trezesc dimineaţa cu un gol în stomac, pe o alarmă răsfumată şi răschinuită de aceleaşi amintiri vechi şi de demult, şi mă port prin casă sau pe afară, ca o statuie a existenţei. Vie dar ireală. Îmi port obsesiile în fiecare fir de păr pe care încerc dimineaţa să îl îmblânzesc, dar pe care demult nu îl mai pieptăn. Pas cu pas, trecerea mea n-aduce decât asemuiri de imagini, totul în jur îmi aduce a ceva...şi toate aceste "ceva", venite de undeva din urmă-mi, tot râcâie. Iar undeva în mine e o bătălie eternă între pixelii unei Ela de fier şi atomii permanenţi a unei Ela. o Ela oarecare.

Imi substitui nevoile si dorintele intr-o lume ireală. Trăiesc într-un tablou. Sunt un personaj dintr-un tablou expresionist abstract, cu bucatile corpului lipite ca-ntr-un puzzle şi cu marginile nu prea bine suprapuse.

..Aşa că orice aş face, mă întorc aici. În faţa lor. Pozele...Măcar de eram cu-adevărat o pictoriţă remarcabilă, aş fi zis că-mi este justificată această slăbiciune. Vrăjeli. Trăiesc şi mă hrănesc din poze. E boala omului ce a ajuns să facă câte-o poză în fiecare colţişor şi cu fiecare suflet în care şi-a lăsat o bucăţică de inimă. Gaura neagră din locul acestor bucăţele cere însă carne, vrea acoperită, sleieşte de puterea făuririi de real.
Eu o umplu cu imagini. Şi în fiecare imagine mi-am transferat o bucăţică de emoţie, acum am un adevărat univers pseudoreal format din poze încărcate cu emoţie. Mi-am înlocuit amintirile din inimă cu toate aceste imagini, iar sentimentele de atunci le-am lipit cu superglue pe ele.

Inima mea arata ca un glob de Crăciun cu pictura cojită pe alocuri şi refăcută cu carioca. M-am transformat într-o expertă în cariocă. Acum acopăr orice.

Fericiţi cei fără de poze. Ei uită la un moment dat...

Sur le fil

Mi-a fost dor de mine in ultima vreme. Si poate de fapt, inca imi e...E ciudat cand simti ca lucrurile incep sa se petreaca in afara ta, ca oarecum te preumbli prin oras, prin casa, in afara pielii tale. Ca te vezi cu oameni, pe care ii stii sau poate nu, si ca dai mana cu ei, o mana goala intinsa din inertie, ca te trezesti dintr-o data vorbind cu ei fara sa intelegi cum de te-a purtat vocea pana aici. Cata goliciune. Cata speranta.

Pana la urma, chiar suntem noi cu noi. Tu cu tine, de fapt. Ne ciocnim unii de altii doar pentru ca ne trebuie puncte de sprijin. De-asta si doare ciocnirea...pentru ca nu o intelegem.
Oamenii pleaca. Sau nici macar. Raman chiar. Si asta e uneori cel mai dureros. Cand raman si e ca si cum ar fi plecat.

E grea echilibristica. Iar firul e asa subtire...unde incepe linistea si unde se termina nebunia? Cand eu nu sunt acrobata...un dans atat, atat de imprevizibil, cu ochii inchisi si cu picioarele in prelungirea sufletului.

Amintiri? Poate doar unele netraite...dorite din carne, cu tot sufletul...Vioara care se ascunde in mine si care cere sa fie stoarsa de muzica si durere. Portretul meu care vrea sa iasa, sa imi crape prin piele, de neputinta si de amortire, care ma bantuie prin vise, care ma transforma intr-un werewolf la prima raza a lunii. Cata cautare, doar pentru o nota. o nota care nu stiu daca exista in gama asta muzicala din jurul meu. sau poate caut gresit, in jurul meu... Cata piele scrijelita incercand in disperare sa-mi dibuiesc conturul in carbune, cate unghii rupte in tablouri facute pe sculat-din-somn, smulse din suflet ca niste scaieti care iti raman sub pielea degetului..

Trebuie sa fie ceva real..din toata nebuloasa asta...macar ceva...