Larve. Asta suntem. Niste larve.Ne taram in mocirla atotneputintei noastre si ne intrebam de ce nu putem zbura. Nu putem zbura, nu, noroiul te prinde si nu iti da drumul. Pacat, suntem fiinte menite sa zboare. Larvele devin fluturi. Cat de usor ar fi de-am constientiza ca nu facem decat sa ne inecam aripile-n noroi...
Ne invartim reciproc in tot jocul acesta al slabiciunii, al pseudoputerii si al pseudointelepciunii, de parca am incerca sa ne depasim in aroganta si-n independenta, cand de fapt avem atata nevoie unul de altul. Dar suntem atat de orbi...de ce nu putem vedea ca ne infundam reciproc? Ca toata indiferenta noastra creste dintr-o atat de ascunsa dorinta de a fi iubiti.
Lovim in jur neincetat ca sa ne demonstram noua insine ca noi suntem mai puternici, nu avem nevoie de asemenea fleacuri. Dar cata slabiciune ascunde asta...aceasta incapacitate de a recunoaste ca avem atata nevoie de caldura incat ne transformam automat in fiinte arctice, cu inimi de gheata. Doar ca inimile de gheata se pot topi atat de usor la prima raza de soare...ne ferecam pana si sufletul sa nu cumva sa patrunda lumina...
Si suferim. Dar refuzam sa recunoastem ca suferim, desi pana si cel mai arid tinut din tine urla dupa ploaie. Pana si cel mai inghetat coltisor din tine tanjeste dupa soare.
Impungem. In cei din jur preponderent (ciudat ca tot noi primim lovitura in cele din urma). Ne pare rau cand facem asta, dar ne complacem in ideea ca toti fac la fel. E ok sa te complaci, nu?
Si uite-asa ne facem reciproc sa suferim. Desi cu totii nu suntem decat copii ce tanjesc dupa iubire, ne lovim reciproc si apoi ne intrebam de ce se intampla asta. Nimeni nu vrea pana la urma. Dar suntem prea slabi sa ne ridicam aripile, desi vedem ca noroiul ne trage in jos. Nu e decat un cerc cumplit al suferintei si al slabiciunii care ne reduce la stadiul de larva.
Si totusi...de unde-atata rautate?Si de unde-atat venin? Nu pot intelege...nu exista rau suprem.
Noi pe noi ne facem rai.
