De iarnă căutare-a albului

Nichita Stanescu – Să ningă peste noi


Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi…

Ochelari de cal

Sunt momente uneori cand viata parca iti da niste ochelari imensi de cal cu dioptrii gigant, cu care dintr-o data trebuie sa te obisnuiesti, asa cum stai cu ei legati de cap si fara nici-un punct spre care ochiul sa-ti fuga-n alinare. Asa ca vrei nu vrei, ii ai pe nas si-odata cu ei, din prima clipa, un junghi direct central pe creier. Prin inima. O durere de cap cumplita, iti pierzi orice echilibru si orice control, privirea-ti e incetosata si simturile-ti par a pierde ritmul si gustul realitatii. Legat, confuz, injunghiat si pe-ntuneric. Dar cummm??? Cum s-a intamplat, ca parca nici nu ti-ai dat seama, cu doar o clipa inainte stateai acolo calm, privind spre orizont, cu irisul micut si-mbalsamat....
Dar nu dispera. Nu dispera, ca totul vine din noi, iar de acolo de unde vine, iese sincer, pentru noi. Tu fii puternic. Ridica-te si poarta-ti dioptriile, caci au venit pe nasul tau c-un scop, iar tu ai suflet mare si fantana ta a vietii se revarsa-n abundenta din ea in tine. Vei vedea. Ne-obisnuim chiar si cu ochelarii de cal, si-i vom purta apoi chiar cu inima supusa caci acum vedem din nou orizontul, a ramas acelasi, mereu altfel, dar al nostru...Si inima o sa ne fie chiar si mai neinfricata, caci ochii ei sunt cei ce ne-mprumuta vazul pe acest pamant. Si nicio dioptrie nu poate infrica o inima de leu cu ochii mari uitandu-se-nspre sine.
Curaj, calaretule. Si deschide ochii. Te-asteapta-un cer maret in binecuvantare...

Sunt momente in viata cand te scoli langa un falfait de aripi. Cu ochii mari curati, azi i-am simtit chiar si bataile inimii - iti multumesc.

Coji de scoica

Vine precis sfarsitul lumii. Am vazut-o in inserarea diminetii, in picaturile gigantice de ploaie venite sa sfasie dintr-o rasuflare atmosfera si invelisul capetelor noastre de portelan.
Ne prinde din urma. Ne prinde din urma pacatul ca o gheara rece a noptii iesita din strafundurile inimilor noastre. E noapte ca-n tenebrele inspaimantatoare din suflet, ca-n cele mai lungi cosmaruri din care nici nu poti evada caci patul te tine strans cu mii de funii iar corpul te tradeaza prin slabiciunea-i.
Ne tine apa ca-ntr-o temnita. Pititi cu totii si inghesuiti unul in altul, cu corpurile sleioase si zoioase si mirosind a putred, si cu dintii clantanind, de frig si de frica, innegriti de foame si de acru. Cine suntem intr-un final, cine-am ajuns din noi, cei bine imbracati de dinainte, cine? Manechine goale. Statui cu miezul gol, zidite din coji de scoica, cu chipul impecabil si cu perle-n loc de iris. S-a asezat cerul peste noi toti si n-a ramas decat un munte de scoici sparte din care mai luceste, pe alocuri, cate-o perla cu coaja crapata, ca semn al sacralitatii irosite-n orgoliu si ca dovada a vinovatiei. Am ajuns nimic. Nici coaja nici miez. Nimic.
Pacat ca n-am putut vedea cu ochii nostri sticlosi ca cerul se-nnegreste din ce in ce, poate ne-am fi putut spala pacatele sub ploaie, in loc sa ne inece ele sub greutatea lor atat de izbitoare pentru niste biete coji de scoica.

El

Ieri m-au vizitat nişte foşti prieteni..vechi prieteni. Mi-au bătut la uşa nebuniei, cu ochii roşii şi spasmodici, cu pielea vânătă şi cu hainele rupte şi prăfuite. Ele, ele, fantomele mele de demult..Desigur, venind să-şi revendice dreptul de ocupaţie ce li l-am renegat de mult timp deja. Probabil povestea Îmblânzitorului le-a sculat ochii de mult veştejiţi. Aşa că s-au hotarat să vină cotropind, cu gândul să mă posede şi să îmi fure minţile. Pentru o clipă aproape mi le pierdusem.
Dar atunci a apărut El. Ca lumina dimineţii, ca un prinţ cu chip de nevăzut ce-ţi apare în cele mai grele coşmare ale nopţii, cu o trenă lungă şi mirosind a mare şi a pâine caldă de ţară, şi care alungă toate tenebrele şi toate mâinile scheletice ce par să-ţi iasă din suflet, străpungându-l. Posedându-l. A apărut El şi atunci au dispărut toate, toate fantomele şi fantasmele şi tenebrele sufletului meu, ca nişte năluciri ce dispar într-o altă dimensiune. Am răsuflat atât de uşurată, a venit El...şi dupa atâtea nopţi de iad în care-l chemam ca şi cum ţi-ai chema sufletul să vină înapoi, dupa atâtea nopţi în care l-am chemat şi-mi apărea mereu doar pentru o clipă, fără să-i vad ochii ci doar lumina, cât să mă rupă din negura nopţii, după atâta sete de el, acum l-am văzut. I-am zărit chipul şi m-am reflectat în ochii lui de culoarea înnoptării şi-aşa am înţeles. Erau ochii lui negri cei care năşteau lumina cu care să-mi alunge demonii. E El, e chiar El...cât te-am aşteptat, iubitule...aici, în lumea mea de sticlă, păşind pe vârfuri printre oamenii cu pielea de carton, cu braţele de lemn, cu chipurile albe şi buzele minuscule pictate roşii.
Eşti Tu, iubitule. Bine ai venit...lasă-ţi calul alb la adăpat şi vino acasă, la mine-n suflet..

Sans ailes et sans racines

Mi-e dor. Mi-e-atat de dor ca-mi urla radacinile. Imi urla trunchiul dupa soare si-mi plang frunzele in fiecare dimineata, ca o chemare catre cer, acelasi nostru cer sub mereu aceeasi eterna alta ploaie. Pe unde sa o iei ? Mi-ar lua-o sufletul inapoi spre casa, pe jos, cu picioarele tocite si cu ochii-n cautare. Dar incotro ? Incotro, cand inima-mi e impartita intre doua zari. Cand planeta asta incepe sa ma stranga si sa imi traga de suflet inspre margini, ca si cum ar vrea sa mi-l extinda pana cand mi l-ar putea intoarce pe dos si s-ar putea inveli cu el. Mi-e inima plina si mi-e aerul pedeapsa.

Mi-e dor.

Pururi tanar

[...]

Ti se deschide cateodata sufletul si simti cum se preschimba intr-o gelatina spumoasa care-ti fuge dintre degete, dar pe care o vezi si parca o simti pe varful limbii. Ma-nteapa gustul asta, ca un praf acidulat de bomboane care te pisca.

Orizonturile-mi par marete, iar briza marii calda. De ce oare insa oamenii vad altfel cerul? Cand este doar unul si-aceleasi si e chiar cel de deasupra noastra. Fericirea e atat de simpla...iar noi atat de complicati.

As vrea sa-mi rup pielea asta si sa pot urla cu sufletul, poate asa albastrul meu ar fi si-albastrul lor. Dar poate ca asa trebuie sa fie. Un potpuriu al pieilor intinse. al sufletelor daltoniste.
Si cata nebunie...si cat curaj sa ai sa poti picta in toate aceste culori. Nefericit cel monocromatic, caci aceluia nu-i va fi deschisa poarta cerului. Nici nu ar sti sa o distinga.

Ma ridic si fac un pas inainte. Si va voi tine pe toti de mana chit ca unii imi vor da drumul, v-am impartit tot cerul meu.
Aici si-acum imi fac declaratia nemuririi tineretii. Caci vom ramane tineri doar cei ce vom avea curajul sa ramanem asa.

Eu sunt aici. Cu bratele deschise, si cu pensula dupa ureche.

Însingurare

Sunt unele clipe când îţi dai seama că ceva, ceva din viaţa ta s-a schimbat atât de drastic, şi tu nici nu ştiai până acum, iar ceilalţi nici nu au băgat de seamă...când îţi dai seama că eşti atât de singur, că nici măcar Luceafărul nu îţi mai poate cânta o poezie să te facă să te simţi mai puţin singur.

Am văzut un documentar pe History Channel - "Extraterestrul antic". Suntem, la urma urmei, nişte străini pe-această planetă. Suntem nişte extratereştri trecuţi prin mii de ani de viaţă terestră, urlându-şi sufletele de dorul de acasă. Ne bântuie înfrigurarea şi briza mării ne e străină şi ne e golitoare de suflet. Ne e atât de grea însingurarea că ne-am înstrăinat şi noi de noi, popor al aceluiaşi lăcaş.

Unde să mai găsesc, unde să mai găsim ceea ce pierdem? De negăsit.

Şi uite-mă iar, pe-acelaşi drum, doar eu cu mine. Poate că ăsta ne e blestemul...

...şi mi-e inima-ncolţită...